mâini şi încordare

Tarot

Fac cruce şi tai cu mâna,
Iar apoi cu grijă scot
Trei cărţi, una câte una,
Din pachetul de Tarot.

La întind uşor pe masă
Cu un aer visător
De prezent, puţin îmi pasă
Vreau să văd în viitor.

Şi-o întorc pe fiecare
Cu toată solemnitatea
Simt un pic de încordare
Nu cumva să cadă Moartea.

Însă văd acum o carte,
Cum să nu mă preocupe?
Că-mi place de nu se poate
E Regina mea de Cupe.

[...] Citeşte tot

poezie de Octavian Cocoş (23 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarul

Era o linişte oarbă,
Zgomotoasă chiar,-de prea multă linişte!
Şi mai era acolo nişte cercuri,
Vii şi simandicoase...
Erau ca scaunele din jur,
De la masa tăcerii!
Piatră de cremene,
Fiinţele înnegrite de groază,
Încordate ca o arbaletă.
Cu răsuflarea tăiată, d
În mijloc, pe roata norocului...
Era o literă amorţită,
Care arunca zarul!
Cerul cădea spiralat,
Până la vârful dorinţei
Şi din tenebrele căuşului mâinii,
Au zvâcnit cuburile rotindu-se...
Ca anotimpurile
Şi când am deschis ochii,
Am văzut cum căzuse iarna...

[...] Citeşte tot

poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

În detalii

Am grijă să respir ca un accesoriu
printre cuvintele ridicate-n tavan,
o scenă de elită a lor
unde sunt doar o fantomă de fum.

Arborii se distanţează în diferite ipostaze,
frunzele părăsesc crengile.
În detalii, prin fisuri, se văd săgeţile scoase
de doamnele preaînalte suite pe cuvinte cu vârfuri
încercând o prăbuşire de ziduri la care nu au acces.

Unele litere par surde,
iar pianul a început să cânte singur un recviem de Mozart.
Aerul îşi dezbracă mândria ţanţoşă
de pe tocurile cu picioare încordate,
iar mâinile se vor spălate ca Pilat din Pont.

Ieşim la timp lăsând lumina aprinsă
şi formele se lipesc de pereţi.
Prefăcuta stare de înţelegere e muşcată de himerele serii.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri

Tăceri de crememene şi nori, tăceri de curcubeie
sunt munţii – frumuseţi care desfac zăpezile,
negăsirile purpurii, şi-n chiot de iarbă
mângâie mătasea spumegândă a izvoarelor.
Măsor distanţa oarbă. Parcă întinderea piscului
tresare într-un gând de lacrimă – o
lumină sunt, ca un scai de umbră; poteca
se adună sub picioarele mele din hău
mişcător de prăpăstii, jivina îmi aţine răsuflarea
după fiecare viu de stâncă şi se încordează, -
iar pădurile, desprinse ca din începuturi,
ard în abisul încântător din mine...
Doar mâna mea mai rămâne în aer, se sprijină apoi
de cerul de sticlă.

Tăceri de cremene şi nori, tăceri de curcubeie
sunt munţii – frumuseţi care deschid
tâmpla mea în ceasul de veghe, şi-mi opresc
o nouă prăvălire.

poezie de Dumitru Pietraru din Eu însumi
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

aşteptam încordat aşteptarea
ce azi nu venea
mă întrebam
pierdut în trecut sau poate în alte întrebări
ce aşteptam, nu ştiam
nici azi nu ştiu
istovit, plecam
pe unde nimeream
mă loveam aleatoriu de gândul căzut
mi's oasele frânte de renunţări programate
trist, m-am aşezat în colţul luminii
aşteptând
aici nimic nu îşi avea rostul
târziu am înţeles
nici eu
eram damnatul din cetate
furios am cuprins bezna în palme
i-am dat drumul în lume
mă deranja culoarea ei
desfigurat de întrebări

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter-ego

De dimineaţa până seara vedea tatuajul
pe mătasea propriului piept: o femeie roşcată,
goală, întinsă-n câmpul de păr. Sub locul acela
unde uneori era haos a apărut, de nicăieri, ea.

Zilele treceau printre blesteme şi-ndelungi tăceri.
Dacă femeia ar fi fost vie, nu doar un tatuaj,
s-ar fi urcat pe pieptul lui păros, iar el ar fi
ţipat mult mai puternic în celula aceea minusculă.

Cu ochii larg deschişi, în tăcere, stă lungit pe pat.
Un oftat adânc, precum suspinul mării, îi cutremură
oasele solide-ale corpului: este întins parcă
pe puntea unei corăbii. Încordat, ca şi cum,
simţind pericolul, odată trezit, trebuie să sară-n picioare.

Trupul, acoperit de-o transpiraţie sărată, revărsa
o lumină solară. Celula era prea mică
chiar şi pentru o singură privire de-a lui.
Mâinile erau dovada că se gândea la o femeie.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unduiri de penel (graficianului Virgil Tomuleţ)

E tare mult de când pânza,
în imaculata ei naivitate,
aştepta nerăbdătoare
primele unduiri de penel...
Atunci, întru începuturi,
gândurile, fuioare
uşor vălurite,
lunecau alene,
dinspre tâmpla artistului
mlădiind tremurul
mâinii încordate...

Clipă de clipă,
ochiul lui,
încărcat peste poate de tonuri,
se deschide spre univers
şi clipeşte mai rar,
tot mai rar,
sărac în odihnă;
Pe neaua şevaletului

[...] Citeşte tot

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Brevi finietur (2002)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt pentru tine

sunt stejarul din pământ trecut prin timpuri
umbra care te cuprinde în odăi tainice
veri fierbinţi ce aduc amintiri
coroană ce în ea nudul tău este reflectat
sunt izvorul fântânii străvechi uitat
potecă de paşi în praf călcat
sunt bârna veche din pragul casei
toc de uşă grea din falnic fag

sunt umbra vieţii tale fără uitare
poienile din munţi străvechi
sunt lemnul ce sună seara
toaca ce bate în sobor
apusuri temporale târzii
mâna ce te ia încetişor
sunt mersul liniştii tale
spre acel izvor

sunt îngerul tău de zi şi noapte
zbaterea sufletului tău încordat

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Muha (iunie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, norocoaso

ce distinsă e ora plutindă sub care te afli
cu extremele zâmbetului ce dau în aripi
şi te împing razelor ruşinoase de amurg
ori nesfârşitului sugestie la întâmplare-n burg.

ce norocos e cerul că se lasă pe tău umăr
cu resemnări de seară, cu spaţiu-n număr,
cu toată răsărirea sentimentului în cristale
şi gând îndoit pe aroganţa genelor egale.

o, şi pasu-ţi triumfal înaintea aurorei încordare
întoarce întârzieri-n roze şi-n glasul mângâiere
şi meşterii ce au închis mişcări treze prin statui
împing toamne să plece din remuşcările arămii.

o, norocoaso, tu ce pe braţ găzduieşti lumină,
însingurării farmec să-i prelungeşti ora vină...
tu, extaz senzual-n răspărul sonorului de frunză
ori în zbaterea ceramicii aciuată-n roşia-ţi buză.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu

scriu pentru zilele care au rămas
pentru prieteni şi pentru prietenii care
mi-au întors spatele
am acceptat şi asta decât nimic
şi am scris
pentru cei citiţi ca la slujbă
pe numele lor am scris
i-am adus în faţă
faţa curată a lumii
şi nu m-au mai cunoscut
am scris despre
cum e să fii deschis dar
să nu ştii cine dă buzna să-ţi spargă inima
această uşă din carne de om
mai puţin rezistentă la nepăsare
la interese la boala orgoliului
întreţinută cu oxigen
am scris în somn în vis în coasta bărbatului
iubit cu măsură întreagă
cu toate cuvintele posibile

[...] Citeşte tot

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tâlhar la drumul mare

I

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

II

Pe cap purta tricorn francez, avea guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără-o încreţitură şi haină de catifea vişinie;
Cizmele-i lungi până la pulpe, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.

III

[...] Citeşte tot

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şaptea elegie

Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.

Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tâlhar la drumul mare

Tâlhar la drumul mare

I

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

II

Pe cap purta tricorn francez, guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără cută, iar haina din catifea vişinie;
Cizmele-i cu carâmb înalt, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,

[...] Citeşte tot

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!