oraş şi suflet

Ultimul bolnav

un spital bolnav la margine de veac
ştiu, ştiu, boala asta nu mai are leac
sunt bolnavul aruncat pe un pat murdar de spital
azi nu am nimic de spus
ce s-a spus, nu s-a spus
sunt suflet răpus
într-o lume urâtă, bolnavă şi hâdă
paşii mei rătăcesc
în salonul sufletelor pierdute
uneori îmi pipăi trupul
e plin de răni
ce ard, ce dor
sânge, puroi şi gunoi
decor ireal
feşi nu am
spitalul e oropsit şi sărac
de boli, de griji, nevoi
zac în salonul bolnav
bolnav fără leac
niciodată a trecut încet-încet de mine

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păduroasa Cetate

Am fost, desigur, foarte fericit
În sumbra, păduroasa mea cetate.
Căci, iată, amintirea ei străbate,
Ca un izvor prin straturi de granit,
Imensele depuneri de uitare
Ce-mi zac în suflet. Însumi mă scufund
Spre-acel inel de negură, rotund,
Iluminat intens de-un negru soare...
Acelaşi soare tânăr îşi aşterne
Pe chipul nostru umbrele şi azi —
Vechi citadini, hieratici şi nomazi,
Pe străzile cetăţilor moderne.

poezie de Eugen Dorcescu din Epistole (1990)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul

Fir urzit cu gânduri fine este dorul.
Răsfăţat de-a lui putere nu-ţi dă pace.
Bântuie ca o fantomă şi sufletul -l răvăşeşte.
Vraja lui plăcere şi durere ţese.
Stropit cu lacrimi uneori sporeşte a lui simţire,
Stârneşte –n noi patimi şi dorinţe.
Se ostoeste doar când a lui chemare,
Înlătură în grabă marea şi oceanul,
Muntele şi dealul, ţara şi oraşul,
Să vezi, s-auzi persoane ce în suflet porţi.
Ne pui pe drumuri fără de zăbavă,
Să potoleşti al nostru foc, care mocneşte
Pentru copii, parinţi. prieteni ori iubiţi,
În revederi, îmbrăţişări şi sărutări te stingi.
Grăbit apoi te-ntorci la locul tau ştiut.
Cu noi trăieşti ca iedera cu plopul.
Etern, singuratic şi neasemuit în lume eşti.
Dor ce ţii legat destine....
Dor, dor, dor de toate şi de tot.

poezie de Georgeta Ganea
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul îşi alege propriul Anturaj

Sufletul îşi alege propriul Anturaj –
Apoi – închide Uşa –
În faţa Majorităţii lui – prezentul în derapaj
E nevoit să facă tuşa.

Indiferent – observă Rădvanele – oră de oră
Aşteptând la Poarta-i joasă intrarea în oraş –
Indiferent – un Împărat în genunchi imploră
În faţa lui pe Covoraş.

L-am cunoscut – dintr-o Naţiune, dintr-o mulţime –
Alege Unul – îndată
Apoi – închide Valva atenţiei şi se retrage-n sine
Ca o Piatră.

poezie clasică de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi este greu să recunosc sufletul poporului meu în cea mai mare parte din producţiile artistice contemporane. Mai puţin încă în acel stil arhitectonic românesc pe care-l vedem etalându-se, cu elefantină suficienţă, prin cetăţile noastre, mari şi mici. Românul, în firea lui – şi în arta lui – este vioi, spiritual şi sprinten. Arhitectura noastră naţională urbană este greoaie, pedantă şi boccie.

citat clasic din Nicolae Tonitza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea eşti tu! Este zâmbetul tău sincer, este strălucirea ochilor tăi prin care pot vedea frumuseţea sufletului tău pur. Sunt fericită chiar şi atunci când ne aflăm în aceeaşi încăpere sau pe aceeaşi stradă, în acelaşi oraş sau în aceeaşi ţară! Fericirea mea este chiar şi când mă gândesc că trăim sub acelaşi cer! Fericirea mea eşti tu!

Raluca Chirilă în Înainte de a mă judeca
Adăugat de Raluca Chirilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţa palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Când îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor ce scriu

Celor ce scriu mă închin, îmi sunt fraţi,
Multe oraşe sunt neasaltate,
Din turn rotiţi privirea-n zare,
O muncă fără glas, dar sufletul?
Mă închin celor care au suflet.
Celor ce cunosc frumuseţea, spaima, totul.
Nicio simţire nu-i prea departe.
Celor care îşi dezbracă pielea,
Celor ce descoperă o constelaţie,
Celor ce vor fi tulpini de trandafir,
Dar nu celor ce-şi mută ochii în spate.
"Suntem ca norii iuţi, lunecători"?
O, nu. Prin viaţă nu vom trece nerăniţi.
Iar uneori mai învăţăm ce-i moartea lupului.
"Din zori ni se şopti că pe-o corabie
Ne-om îmbarca doar tu şi eu", ce vis, ce amăgire.
Ai să laşi în urmă o operă de cinci volume,
O pagină spumoasă, un rând, o vorbă de duh,
nimic? Dar Nimicul este mare,
cine se poate pune cu Nimicul?

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare româneşti. Veniţi de prin împrejurimi şi din îndepărtări la oraş, ţăranii aciuiţi prin mahalaua noastră, după ce-şi lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei ştiu cânta, de la ei, de la taica şi de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă.

citat celebru din Maria Tănase
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-ai înşelat de atâtea ori,
înfigând în mine câte un pumnal de fiecare dată,
că am ajuns să atârn, câte o ciozvârtă din mine,
pe câte un cui din oricare măcelărie din oraş.

Doar aşa am putut să-ţi invadez garsoniera ta de la mansardă,
unde veneau bărbaţii ca să se-arunce-n gol,
Lăsându-mă mestecat fără să ţip
de gura ta roşie precum ciulinii
călcaţi de tălpile fecioarelor secerătoare.

Bând coniac amestecat cu fum de ţigară
din sufletul tău, potir de cristal de stâncă,
m-am poziţionat în dreptul unui sân
de unde am început să-ţi spionez, prin vârful sfârcului,
micul tău univers poluat de păcat şi inconştiente cruzimi,
eu, bucăţică de carne din sfânt trupul tău.

poezie de Vasi Cojocaru-Vulcan
Adăugat de B IULIA CORINA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remember

Prin ceaţa bolnavă se pierde oraşul
şi nimeni nu este pe străzi,
în tine, o iarnă îşi sapă sălaşul.
Iubirea îţi spune: să crezi!

Jilavă, o frunză îşi strigă reproşul
spre vremuri trecute şi verzi,
chemarea-i ascunde în palme căluşul.
Iubirea îţi spune: să crezi!

Cuţitul durerii şi-ascute tăişul
pe-un gând sugrumat de zăpezi,
iar Charon aşteaptă, apatic, bacşisul.
Iubirea îţi spune: să crezi!

Un haos se naşte şi este urmaşul
a tot ce-i trecut şi păstrezi,
în suflet, trecutul îţi este vrăjmaşul.
Lumina îţi spune: să vezi!

[...] Citeşte tot

poezie de Adina Velcea (26 decembrie 2017)
Adăugat de Adina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tennessee Claflin Shope

În oraş, eram unul din stocul celor luaţi în râs
Mai ales de oamenii de bun simţ, după cum îşi ziceau ei –
Dar şi de cei învăţaţi, ca preotul Peet, care citea în limba greacă
La fel de cursiv ca în limba engleză.
Şi asta pentru că în loc să vorbesc despre piaţa liberă
Ori să predic despre o formă sau alta de baptism,
În loc să cred că eficienţa unei acţiuni
Este legată de faptul că cineva îţi iese în cale cu o găleată plină
Sau că ai ridicat cuiele găsite pe drum în maniera corectă,
Sau că ai privit la luna nouă peste umărul drept,
Sau că reumatismul se poate vindeca folosind sticlă albastră,
Eu am crezut în independenţa şi salvgardarea propriului spirit.
Înainte chiar ca Mary Baker G. Eddy
Să fi început ceea ce ea a numit ştiinţă, Biserica lui Christos-Scientistă,
Eu îmi luasem masteratul în "Bhagavad Gita";
Îmi vindecasem sufletul
Înainte ca Mary să se fi apucat de vindecat trupuri pe calea sufletului –
Pace tuturor lumilor!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecând către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa. Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul meu natal

Deschid fereastra sufletului către lume,
Şi văd un colţ de rai, cum altul nu-i,
Sub cerul înstelat de vremuri bune,
Comori spirituale de peste tot am adunat
Şi vreau să le împart în patru zări vecine
Şi să le dau un nume, cum alţii n-au mai dat.
#
În podul unei palme de pământ străvechi,
De Dumnezeu lăsat cu gânduri bune,
Pe umeri mioritici râvniţi de orice muritor,
O mică perlă citadină încet s-a ridicat.
E urbea mea natală, oraşul Cisnădie,
E liniştea-mi apusă în viitor,
Sub Sfânta piatră de mormânt.

Un loc ca din,, Poveşti nemuritoare"
Cu plaiuri înverzite şi brâu din falnici brazi,
Sub cerul unde se îngână doina cu izvorul
Şi cucii cu alte mii de păsări migratoare,
Un loc de basm, cu oameni harnici, buni şi dragi.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (septembrie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Virgil Carianopol din Carte pentru domniţe (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşele nu seamănă între ele nu pentru că sunt aşezate diferit geografic, nu pentru că parcurile şi clădirile lor urmează stiluri diferite sau pentru că istoria lor a fost de fiecare dată alta - toate acestea nu sunt decât consecinţe neglijabile sau neînsemnate premise: oraşele nu seamănă între ele pentru că au, fiecare, un alt suflet, inefabil, care nu poate fi comparat.

Ana Blandiana în Oraşe de silabe
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşele seamănă între ele – în toate găseşti măcar o uşă deschisă, altele aşteptând să fie deschise, uşi care nu [...] | Citeşte tot comentariul

Această aşa-zisă Capitală, această aşa-zisă cetate fară nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fară un ieri, fară un mâine. Nu ştie ce înseamnă "strânge bani albi pentru zile negre!" E un oraş de "ce-am avut şi ce-am pierdut!" Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birja­rului: "înainte!... Dă-i drumul înainte, oriunde!" Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?... Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?... Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. Atunci îi urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte îndestul de grele... Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu înduioşare, cum îmi iubesc şi târgul acesta în care am să mor fără a fi trăit ceea ce se cheamă o adevărată viaţă: viaţa!

Cezar Petrescu în Calea Victoriei (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O rugăciune la intrarea în casa mea

Domnul a promis binecuvântare acestui oraş, acestei case
Şi urmaşilor mei, dacă toate lucrurile rămân nepângărite;
Nici o masă sau scaun nu sunt îndeajuns de simple
Pentru cei care urmează păstorul din Galileea; a mai cerut
Ca eu însumi în anumite zile ale anului
Să nu ating nimic şi să nu râvnesc nimic,
Luând aminte la toate cele făcute de marii entuziaşti
De-a lungul atâtor secole cu noroc schimbător –
Şi pe care trebuie să le consider drept normă;
Totuşi, dacă voi visa că Sinbad marinarul a adus un cufăr pictat
Sau o imagine de dincolo de Muntele Magneţilor,
Acel vis este o normă; iar dacă mâna Diavolului
Distorsionează viziunea, împrăştiind aburi de leşie
Pentru a umbri calea, sau construieşte o casă
Proiectată în birourile guvernului, scurtează-i viaţa,
Închide-i sufletul pe fundul Mării Roşii.

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amor cubist

La margini te chem,
Să fugim undeva,
Că şi sufletul meu
E o mahala.

Să mergem într-o seară departe-n mahalale
Şi noaptea să ne lege cu negurile ei,
Şă-ţi dau îmbrăţişarea, mai vrei sau nu mai vrei,
Şi eu să cad în focul îmbrăţişării tale.

Ai vrea să fie iarnă, ai vrea să fie toamnă,
Ai vrea ca liliacul să înfloarească brusc,
Să-ţi fiu arheologul, tu - vasul meu etrusc,
Ai vrea să fie o vreme ce nu ştii ce înseamnă.

Dar hai în mahalale ţinându-ne de mână,
Pe străzi cu becuri stranii de-un galben-violet,
Când picură cişmele, pe lângă un bufet
Cu firma povârnită şi preţuri la-ndemână.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Viaţa mea e un roman (19 ianuarie 1987)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steagurile tricolore încă fluturau peste tot pe drum, de o parte şi de alta a şoselei, chiar şi-n afara oraşului, în drum spre Institut. Bineînţeles şi-n oraş, peste tot: roşu, galben şi albastru. Şi fluturau pentru ei, tinerii din echipaj, datorită misiunii în care vor porni; era un sentiment înălţător, care ar fi trezit în sufletul oricui măcar vreo câteva fărâme de patriotism. La fel se pe-trecea deci şi-n sufletele lor, a celor doi tineri aflaţi în maşina directorului, care deja intrase în oraş. Lucian însă nu porni pe drumul care ducea spre casa colegei sale, Lia.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!