Emil Cioran despre cunoaştere

De-ar fi credinţa un leagăn cald, s-ar mai naşte vreun exces şi-am mai cunoaşte nebuniile fără nume ce o însoţesc? A fi înşelat de Dumnezeu! Decepţiile amorului ceresc, trădările repetate ale Amantului suprem întrec dramele erosului terestru! Aş prefera să am o mie de inimi de cavaleri medievali nefericiţi în dragoste decât una cu flăcările lângă indiferenţa Divinităţii. Cruntă răzbunare va răsturna tăriile!

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contemplaţi iubirea: cunoaşteţi simţământ mai nobil, patimă mai puţin suspectă? Fiorii ei fac concurenţă muzicii, rivalizează cu lacrimile singurătăţii şi extazului: este sublimul, dar un sublim inseparabil de căile urinare: elanuri învecinate cu excreţia, cer al glandelor, sfinţenie subită a orificiilor...

Emil Cioran în Tratat de descompunere (1949), traducere de Irina Mavrodin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă m-aş retrage în cel mai groaznic deşert, dacă aş renunţa la tot şi n-aş mai cunoaşte decât singurătatea absolută, niciodată n-aş mai avea îndrăzneala de a dispreţui plăcerea şi pe oamenii care o împărtăşesc. În orice condamnare există multă invidie. Budismul şi creştinismul sunt o răzbunare şi o invidie a suferinzilor. Gândul renunţării este atât de amar, încât este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea puţini poeţi cunosc genealogia lacrimilor. Căci de-ar cunoaşte-o, nu ar mai zice "eu", ci "Dumnezeu". Nu că el ar fi izvorul lacrimilor – ochii lui sunt umeziţi doar de răsuflarea muritorilor – ci noi nu putem plânge decât în el. Toate lacrimile ce curg din Dumnezeu sunt ale noastre. Sfinţii nu au nevoie să ştie lucrul acesta. Cât despre Dumnezeu – el nu trebuie să afle că sunt muritori care aburesc stelele. S-ar teme şi, în tremurul lui, ar scutura lacrimile şi am pieri în propria mare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anticii ştiau să moară. Cu ei a apărut în lume dispreţul pentru moarte. Dar un dispreţ din cunoaştere. A te ridica interior la un nivel superior morţii a fost idealul constant al înţelepciunii lor. Pentru noi moartea este o surpriză dureroasă şi înspăimântătoare. De aici, frica şi dramatismul. Nici un antic n-a fost surprins de ea, şi astfel şi-au permis un surâs la apropierea ei, de care nu ne putem decât mira. Ei s-au lăsat convinşi de inevitabilul morţii în aşa măsură încât şi-au construit o întreagă artă de a muri, care, oricât am cunoaşte-o, nu ne poate fi de nici un folos.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţii sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea numai febra ne mai poate scăpa... Când va ridica ţăranul român capul sus? În jos am privit de când ne-am născut.

Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi, la trezire, voluptatea de a-mi aminti. Şi apoi, imediat vocea Dumneavoastră. De când vă cunosc cred în progres - din cauza telefonului. Deşi nu am devenit un adorator al mersului înainte, vreau să spun că nu aş judeca niciodată un scriitor după ideile lui politice. Îmi este indiferent dacă Chateaubriand a fost reacţionar sau nu, mă interesează femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, şi apoi gracila Madame de Beaumond.

Emil Cioran în Pentru nimic în lume, scrisoare lui Friedgard Thoma (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sunt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, când nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.

citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurul lucru de care sunt mândru că l-am descoperit foarte devreme, înainte de douăzeci şi unu de ani, e că nu trebuie să procreezi. De aici mi se trage groaza de căsătorie, de familie şi de toate convenţiile sociale. E o crimă să-ţi transmiţi tarele unei progenituri, silind-o astfel să treacă prin aceleaşi suferinţe ca tine, printr-un calvar poate şi mai cumplit decât al tău. Să dau viaţă unei fiinţe care să-mi moştenească nefericirile şi bolile – asta n-am putut s-o accept niciodată. Părinţii sunt cu toţii nişte iresponsabili sau nişte asasini. Doar brutele ar trebui să procreeze. Mila te opreşte să fii "genitor". Cuvântul cel mai atroce din câte cunosc.

Emil Cioran în Caiete I. 1957-1965
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru unii, fericirea e o senzaţie atât de neobişnuită, încât, în clipa când ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gânduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară când părăsesc confortul nenorocirii. O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărâmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală. Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sunt atât de puţin pregătiţi pentru fericire, încât, ca să se bucure de ea, sunt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.

Emil Cioran în Ispita de a exista, Deşeuri de tristeţe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-ai cufundat nemilos în străfundurile firii şi le-ai despuiat de bogăţii în ochiri subterane, te pomeneşti mândru şi înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăţ metafizic să te opreşti deodată, ca fulgerat de-un este? Rezistenţele ascunse ale sângelui, patimile năvălind cunoaşterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci când mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să-i citeşti scriitorii mediocri, singurii care îi redau realist defectele, ticurile, virtuţile şi viciile. Ceilalţi scriitori, cei buni, reacţionează de regulă împotriva patriei lor, se ruşinează că-i aparţin. De aceea, îi exprimă incomplet esenţa, adică mediocritatea cotidiană.

Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!