moarte şi odihnă

Marea

Cel care se sprijină de mare – dincolo de port,
Cel care senin iubeşte valul dus de vânt,
Nu va cunoaşte niciodată când va fi mort
Răcoarea şi freamătul unui mormânt.

El într-o gropşoară-şi va afla-împăcarea
Întreaga eternitate-încăpătoare,
Iar pământul se va odihni pe pieptul care
Cândva a izbutit să istovească marea.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între ziduri ca de gheaţă

De ce atâta soare şi drag de viaţă-n cale?
Aci e mănăstirea cu clopotul de jale.

Cum freamătă pădurea pierdută-n zări departe?
Aci sunt umbre negre cu zâmbete de moarte.

Merg una câte una, sub gânduri reci plecate...
Tu, care vrei odihna de clipe zbuciumate,

Tu, care porţi în suflet atâta amintire
Şi-n ochi oglinda vieţii-nflorite în iubire,

Să nu baţi cu nădejde la porţile-nvechite
De veşnicia vremii atât de liniştite;

Mai bine-ntoarce-ţi pasul, de-i obosit acum,
Să guşti uitarea caldă din viaţa de pe drum.

poezie de Mia Frollo din Flori de flăcări (1923)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portretele

Pe masa mea am trei portrete,
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.

Întâiul, rupt şi plin de pete,
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.

Al doilea - ce mai podoabă!
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.

Iar cel din urmă e un craniu
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...

poezie clasică de Radu D. Rosetti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reculegere

Durere, fii cuminte, reintră-n calm, frumoasă,
Doreai să vină Seara; priveşte-o cum coboară:
Peste oraş, tăcută, o atmosferă joasă,
Dând unora odihnă, la alţii grijă-amară.

În timp ce gloata lumii de vechi plăceri setoasă
Se lasă biciuită ca de-un călău, ocară
Şi remuşcări culege — serbare vicioasă —
Durerea mea, dă-mi mâna şi să fugim, fecioară,

Departe. Iată anii cei morţi cum se arată
Pridvoarelor de ceruri, în haină demodată,
Din ape-adânci Regretul, surâs opalescent

Şi Soarele se stinge sub arcul unui nor;
Da, draga mea, e noaptea sosindu-ne uşor
Precum un lung linţoliu sosind din Orient.

sonet de Charles Baudelaire, traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini verzi. Cu moartea pe moarte călcând

Dacă aş putea să îmi vopsesc părul
chiar aici, la rădăcina sufletului
cu verdele acesta moale, ce se scurge, de Înviere
din crucile de lemn înmugurite, din pletele de iarbă ce se-nalţă
pe creştet de mormânt, sfidând acest
trudit pământ, dragii mei, scumpii mei, preaiubiţii mei
mi-aş lăsa breton lung, ca privirea mea defrişată
să nu ducă vreodată lipsă de primăvara în care
ne vom ridica împreună, în verde veşmânt
ca ochii mei despodobiţi de lacrimi să primească
binecuvântarea genelor încărcate de rouă
ca nările mele despuiate de miros să-şi amintească
parfumul smereniei lăsat de ghiocei, în plecăciunea lor
ca jarul nestins al dorului meu, nepermis fumegând
acolo unde drepţii se odihnesc, să pomenească
de moartea Sa, pe moarte călcând.

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posibila datorie

Ca răsplată
viaţa,
de dincolo de moarte
sufletul.
Voi găsi odihnă
în grădina zeilor.
Gândurile noastre,
mâinile noastre,
sunt hrana celor puternici.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni în cuşti

stăm în cuşti
am uitat să simţim, să trăim
nu vorbim, muncim zi de zi
fără să ştim de ce şi pentru ce
în tăcere, fără odihnă
biete albine istovite
ne este interzis să gândim
pe braţe plânge sudoarea
am uitat să visăm, să zburăm
un porumbel rănit într-o cuşcă ruginită
sau vite tăcute ce merg în cor spre abator
aici am învăţat să mor în fiecare zi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mariei

Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,
Din ceasul rău, din apele tăriei?
Întinse moartea mâna fioroasă
Şi, cald, culese sufletul Mariei.

Odihna veşnică îi stă acuma
Pe ochi, pe buze şi pe mărţişoare,
N-o mai călca, zglobie, toamnele şi bruma
Şi n-o mai pune vara-n chiotoare.

Cinci oameni vor veni după amiază
Cu paşi de pâslă şi cu mâini uscate –
O vor culege parcă ar fi trează
Şi-or aştepta să-i dea nişte agate.

Dar pân' la urmă rece va rămâne,
Cu cer şi cu ţărâna măritată;
Isuse 'nalte, nobile stăpâne,
Dece chemaşi, la tine, mândra fată?

poezie celebră de Ion Pena din revista "Drum" (noiembrie 1938)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Rugă de pasăre, sus peste ţară,
care se odihneşte numai când zboară.
Rugă de pasăre, care
numai cât cântă nu moare.

Rugă de iarbă abia răsărită:
cerul de peste ea să deie în floare.
Rugă de piatră -să fie zidită
în zid de templu, nu de-nchisoare.

Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.

poezie clasică de Nicolae Dabija din Zugravul anonim (1985)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion îşi luă rămas bun de la părinţi, de la toţi prietenii şi cunoscuţii. Iar când în sfârşit pomeni pe George care i-a curmat viaţa pământească, şi-i zise "te iert, căci n-ai ştiut ce faci", tot norodul izbucni într-un hohot de plâns. Zenobia, năucita de jale, se izbi cu capul de dunga coşciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur. Pe urma fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci.

citat celebru din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Adăugat de Cristina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suava icoană
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămata ca-n rana
stravechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pierdut

Priveam lumânările si florile aduse de voi
Priveam plângând trecutul şi ne vedeam pe noi
Am fost prea fericiţi în lumea noastră blândă
Acum v-am părăsit sunt doar o stea plăpândă.

Cand vântul bate-afară şi-n jur e plin de şoapte
Eu iar vă vizitez, târziu, în miez de noapte
Aş vrea să intru-n casă dar sunt oprit de îngeri
Şi iarăşi am să plec învăluit în plângeri.

Am fost un suflet bun dar cu mii de păcate
Nici nu credeam că e, pedeapsă moarte
Aş vrea doar să vă spun să credeţi în Cel sfânt
Ca veşnic să aveţi, odihnă în mormânt.

poezie de Alin Ojog (4 decembrie 2021)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există poeme a căror viaţă este mai intensă decât a unei metropole, există poeme a căror moarte este mai odihnitoare decât a unui cimitir, există poeme a căror dragoste depăşeşte orice promisiune. Dacă scrii aceste poeme, eşti blestemat să nu poţi rămâne niciodată în ele, dar dacă alţii le citesc ai şansa să te îmbeţi cu gemetele lor de fericire.

Ionuţ Caragea în Delir cu tremurături de gânduri (2013)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, maiestate!

Un rege surghiunit, fără de ţară
Prin scăpătări de timpuri zbuciumate
Ce s-a purtat mereu cu demnitate,
Ai fost, în viaţa ta deloc uşoară,
Astral apus pe bolta milenară;
Adio, cale lină, maiestate!

N-ai să mai baţi străin la altă poartă,
Eşti mult prea sus, în zări îndepărtate,
Unde nu-s uşi de inimi încuiate,
Nici furtişag adus la rang de artă,
Iar conştiinţa nu-i o vorbă moartă;
Adio, cale lină maiestate!

Fără regat, onoruri, măreţie
Deşi prin drept erau a tale toate,
Ai acceptat pretinsa libertate
A celor ce-şi doreau democraţie
Gonindu-te să pleci în drumeţie;
Adio, cale lină maiestate!

[...] Citeşte tot

poezie de Ionel Adrian Gugea (5 decembrie 2017)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de început

cu 16 zile înainte de a mă naşte am auzit moartea recitând din cartea tristeţii,
vocea ei domolea orice furtună iar eu începeam să îmbătrânesc departe de viaţă.
părinţii mei petreceau alături de personajele lui Charles Dickens,
îmi căutau nume printre eroi imaginari, în lumea celor închişi în apatia trecutului.

toamna râdea dansând goală în noaptea brumată...

mâinile mele nu aveau puterea de a deschide uşa durerii,
a trebuit să ascult până la capăt disertaţiile morţii.
am luptat fără să pot vedea lumea nouă ce se năştea în faţa ochilor mei
mi-au stat alături spiritele templierilor neîngropaţi.

şi toamna râdea, râdea...

apoi venit Dumnezeu să îmi mângâie neputinţa,
mâinele Lui s-au odihnit o clipă pe sufletul meu.

poezie de Eduard Dorneanu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O greşeală trebuie iertată şi uitată, adică îngropată şi lăsată să se odihnească. Aşa cum morţii se odihnesc. Aşa cum nu se cuvinte a dezgropa morţii, nu se cuvine nici a dezgropa secretele.

citat din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi plăcea încăperea cu mobile vechi. Emana o linişte specială, un fel de "am oprit ceasul pe loc". Te simţeai bine, cumva la adăpost, încercai sentimentul odihnitor că nu se poate întâmpla nimic extraordinar îndărătul obloanelor de lemn. Chiar moartea putea veni lin aici, cu paşi de pisică, o moarte fără spasme, nu act necruţător, ci împlinire.

Rodica Ojog-Braşoveanu în Cianură pentru un surâs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepăsător

Şi visele mai mor din când în când,
Speranţele se duc adesea în mormânt,
Şi-ajung să-şi sape singure odihna,
Păcat... rămâi în întuneric, plângând,
Aşa de tristă-i viaţa ce-o ducem pe pământ,
Şi se mai miră unii de ce iubim lumina...
Şi cum să n-o iubim după aşa tristeţe,
Şi cum să nu dorim să trecem în uitare,
Când toate par prea grele... iubirea pare rece,
O linişte soseşte cu blânda bătrâneţe,
Si-n faţă ni se-arată spre ceruri o cărare,
Aşa e dat să fie, să vezi cum timpul trece,
Să te gândeşti la visul pierdut din tinereţe,
Nu ne-a ajuns o viată, nu vor ajunge zece,
Căci fiinţa rea e omul, nu ştie să înveţe,
Să vadă în iubire mai mult decât se poate,
Dar el la toate-i rece,
Nepăsător cu toate.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata întrebă pe cal, pe care din amândoi să scape; iară calul îi zise să scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben-de-soare, că este un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânăr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloşul, şi dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi! Zmeul, daca se văzu scăpat, îmbrăţişă pe mântuitorul său şi-i mulţumi, apoi merseră acasă la dânsul ca să dea lui Făt-Frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie când văzu pe fiu-său teafăr şi nu mai ştia ce să facă ca să mulţumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte. Fata împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce făcuse. Îi dară o cămară şi o lăsară singură. Ea, prefăcându-se că voieşte să îngrijească de cal, îl întrebă daca are să i se întâmple ceva; şi calul îi spuse ce are să facă.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!