Lev Tolstoi despre Dumnezeu

Dacă ai înţeles că eşti Dumnezeu într-o manifestare separată, în trup, despre ce fel de moarte a lui Dumnezeu mai poate fi vorba? Însă, dacă ai înţeles asta, nu poţi să nu cauţi eliberarea de rătăcire şi unirea cu Totul. Eliberarea ta de rătăcire se poate înfăptui numai prin iubirea faţă de Tot şi toate. Iubirea aduce vieţii cea mai mare bucurie. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi" (Epistola lui Ioan). Simt o foarte mare bucurie, m-am exprimat foarte bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina vieţii noastre, esenţa ei, se află în transferul conştiinţei de sine ca fiinţă separată spre conştiinţa de sine ca Întreg, fiinţă indivizibilă, unica, liberă, atotputernică, Dumnezeu. Viaţa ni se pare o eliberare treptată a conştiinţei divine în noi. Viaţa e asta, numai asta. Cei care încă mai cred în vechiul concept al lui Dumnezeu, pot spune că Dumnezeu a dat oamenilor binele de a-L cunoaşte în sinea lor. Dar e o ipoteza arbitrară. Există şi este corect numai faptul că viaţa omului este eliberare în sine (a principiului imaterial, imobil, nonspaţial şi atemporal) din starea de delimitare şi condiţiile ei ineluctabile. Condiţiile delimitării sunt materia în spaţiu şi mişcarea în timp.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, eu, doar vorbim despre cum în noi şi în fiecare om trăieşte, se manifestă Dumnezeu. Dar astea nu sunt vorbe, este adevărul netăgăduit. Trebuie deci să trăim conform lui. Dar ce înseamnă să trăim conform lui, adevărului dupa care Dumnezeu se află în fiecare om? Înseamnă că atunci când ne întâlnim, cand vorbim cu un om trebuie să ţinem minte că avem de-a face cu manifestarea lui Dumnezeu, adică la fiecare întâlnire cu el trebuie să fim într-o dispoziţie pioasă, de rugăciune. Rugăciunea e stârnirea în tine a stării spirituale supreme, amintirea religiozităţii tale. Comunicarea cu omul este taina comunicării cu Dumnezeu, împărtăşanie. Ah, de-aş ţine minte asta mereu! E cu putinţă. Şi voi încerca.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopoţelul, au sosit scrisori... Dintr-o veche obişnuinţă aştept ceva din afară: vine o persoană plăcută, vreo veste bună într-o scrisoare. Aştept şi în acelaşi timp ştiu prea bine că din afară n-are cum să-mi vină nimic bun. Nu pot nici măcar să mă gândesc cine din afară, ce om şi ce veste mi-ar putea aduce o adevărată bucurie. Ce poate să mă bucure? Ce pot să-mi doresc? Numai un singur lucru, pe care pot să mi-l ofer singur: o apropiere tot mai mare de Dumnezeu, contopirea cu El. Nu sunt într-o stare bună de spirit; ce bucurie pot să-mi ofer? Pot să-mi ofer şi acum o bucurie, şi încă mare: să înving această dispoziţie, să mă folosesc de ea pentru a învăţa chiar şi în timpul ei să nu întrerup comunicarea cu Dumnezeu.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ca fiinţă separată sunt o iluzie. Eu sunt unul dintre organele infinit mici ale Întregului infinit mare, inaccesibil mie. Rolul meu e să slujesc acestui întreg, aşa cum slujeşte corpului fiecare celulă, fiecare părticică. E culmea nebuniei să-mi închipui că sunt o fiinţă separată, independentă. Sunt numai un organ. Nu există nici un "eu". Există numai obligaţia şi posibilitatea de a sluji Întregului, având conştiinţa bucuriei acestei slujiri. Slujirea e posibilă numai dacă organul e unit cu Întregul. Unirea cu întregul se înfăptuieşte prin iubire. Deci iubirea nu e scopul Întregului (Dumnezeu nu este iubire), ci doar condiţia în care organul, ceea ce mi se prezintă ca fiind "eu", se contopeşte cu Întregul. Scopul Întregului nu-mi e însă accesibil, deşi ştiu că slujesc lui.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieri şi azi m-am gândit şi a devenit absolut limpede că una dintre conştiinţele esenţiale, dacă nu cea principală, din care decurg stările morale supreme este conştiinţa spiritualităţii noastre, a divinităţii. Urmarea acesteia, în măsura în care o percepi, este că nu poţi să înşeli, să ascunzi, să te temi şi mai ales nu poţi să nu iubeşti pe oricine. Ca regulă practică o folosesc astfel: cum mi-e frică de ceva, mă supăr, vreau ceva, nu-mi place cineva, mai ales mă tem de ceva, îmi amintesc cine sunt, înţeleg că sunt o fiinţă liberă atotputernică şi trece totul. Devine limpede că, dacă te temi de ceva, doreşti şi nu poţi, obstacolul e în tine. Şi de îndată ce înţelegi asta, eşti liber şi atotputernic. Orice insatisfacţie este numai abatere de la calea adevărată, te izbeşti de pereţi, mergi într-o direcţie în care n-ai ce căuta. Dacă îţi vii în fire, te întorci şi eşti din nou cu toţi, cu Totul, cu Dumnezeu. E bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eşti numai un lucrător al gospodăriei lui Dumnezeu şi ştii negreşit doar că ai fost trimis aici ca să faci munca pe care El ţi-a hărăzit-o. N-are rost să ne gândim dacă e bună sau rea condiţia asta, aşa este şi nu se va schimba. La un singur lucru putem şi trebuie să ne gândim: cum să trăim mai bine. Putem trăi mai bine, evident, numai dacă vom face acea munca ce ni s-a încredinţat. Vei afla că faci munca ce ţi s-a încredinţat dacă o faci cu cea mai mare uşurinţă, dar şi cu bucurie. De când cercetăm viaţa oamenilor, cei mai înţelepţi au căutat să definească această muncă şi au indicat-o. Toate adevăratele religii şi învăţături morale au indicat-o, iar ea este mereu aceeiaşi: unirea cu toţi şi toate şi participarea la unirea cu toţi şi toate, dragostea. Însă, dacă stăpânul ne va răsplăti după moarte pentru buna îndeplinire a muncii, putem doar ghici şi crede. Dar e cu atât mai puţin necesar să ghicim cu cât ne îndeplinim munca mai bine şi mai mult. Îndeplinirea dăruieşte binele, bine în prezent, care exclude orice interes faţă de viitor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!