durere şi noapte

1908

Domnului A. Vlahuţă

(fragment)

Bine-ai venit, an nou! - Cu voie bună,
Încrezători ţi-ngenunchem-nainte:
Ne-aduci comoară de speranţe sfinte,
Ori prevestiri grozave de furtună?...

De pretutindeni se ridică şoapte
Şi plâns înăbuşit spre cel ce, ţie,
Înduioşat acum, ţi-a dat solie
Să luminezi odată trista noapte!

Că sunt aici dureri nemângâiate,
Blesteme dureroase, - sunt copii
Flămânzi şi goi, şi casele pustii, -
Sunt cruci de lemn, la margine de sate...

Şi morţii lor aşteaptă de la tine,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pace, inima mea

Pace, inima mea, ca să ne fie momentul despărţirii dulce.
Nu atât o moarte, cât o împlinire.
Fie ca iubirea să se dizolve în memorie, iar durerea în cântece.
Fie ca zborul spre cer să se termine ca o întindere a aripilor peste cuib.
Fie ca ultima atingere-a mâinilor să fie uşoară ca florile nopţii.
Rămâi nemişcat pentru o clipă, o, Sfârşit Minunat, rosteşte ultimele cuvinte-n tăcere.
Mă înclin spre tine şi ţin ridicată lampa pentru a-ţi lumina calea.

poezie celebră de Rabindranath Tagore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu taci

Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri
Cu sculele şi farmecele tale.
Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,
Şi nu răspunzi durerii nicăieri.

În care loc, cu pila ta de faur,
Ţi-ascuţi tu fierăstrăul de cristal?
L-am ascultat vibrînd parcă-n migdal,
Parcă-n salcîm, în frunzele de aur.

Poate că noaptea mai ales, de tac
Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,
Te-aud cînd timpul se dezleagă
Şi de poveri, şi de tictac.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Versuri (1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de zbucium

Iubita mea, te simt aşa departe...
Mi-ai pus pe frumte mâinile subţiri,
Dar, ca un zid puternic, ne desparte
O pânză de cernite amintiri.
Fiinţa mea întreagă când te cere,
Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti,
Şi câte taine pline de durere
Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!
Eu chem osânda care mă omoară,
Sălbatic vântul patimii să bată,
Eu cer icoana ta de-odinioară,
Pe care n-am văzut-o niciodată.
O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele!
Atâtea nopţi pustii am adorat-o,
I-am dat şi jertfa tinereţii mele
Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o.
Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte
Ce stă deasupra unui larg abis...
(Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte,
Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Andra Iosifan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru marile Eleusinii

Când calda strălucire a lunilor toride
Va prinde să decline, când soare potolit
Spre golfuri de-ntuneric va luneca trudit,
Îşi va rosti chemarea din nou Eumolpide...

La vorba lui, pătrunsă de-un tăinuit fior,
Tu vei ghici durerea Zeiţei pământene
Şi plânsetul Fecioarei, ce câmpuri leteene
I-e dat mult timp să ude în roua ochilor.

Şi-n toamna somptuoasă de purpură şi nacru,
În toamna unde seara încheagă tonuri vii,
Prin surda picurare a orelor târzii
Îţi vei purta tristeţea, încet, pe Drumul Sacru.

Nocturne bolţi vor ninge din slăvi misterul lor,
Ţi s-o răsfrânge-n suflet tăria-ngândurată,
Iar sfânta ta durere va trece legănată,
În ritmuri largi şi grave, de corul sferelor.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi întregi de nesomn se scurg ca o clipă, scăldate într-o bucurie şi o fericire de nesecat, iar când zorile trandafirii îşi trimit primele raze, revărsându-se în odaia sumbră şi învăluind-o cu draperii fantastice de lumină îndoielnică, cum se întâmplă la noi la Petersburg, visătorul nostru vlăguit, stors de puteri, se aruncă în pat şi adoarme în voia spiritului său bolnav, zguduit de extaz, cu un fel de durere copleşitor de dulce în inimă.

Dostoievski în Nopţi albe, A doua noapte (1848)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă! Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere.

Ion Creangă în Ursul păcălit de vulpe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere

Mi-e trupul sarpe rupt in doua
de legea Ta: si-a zvircolit
chemarea pina-a asfintit
durerea a-mpletit cu roua

coroana de-nrosiri si spini
pe fruntea rugii mele noua
c-un singur trup si lacrimi doua
Imi creste, sumbru, din ruini

un epitaf de amintiri
- rugina vrerilor de noapte
pierdute-n sure prafuiri

ca inchinarea unei toamne
-Sa strig in lespede de soapte
c-am inviat in Tine, Doamne?

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abisul sufletului meu

neghina din bob o scoţi cu durere,
mă ridic din iubirea-ţi ştearsă
de lacrimi uscate...
uscate de suflul curgerii timpului
şi te privesc cum plângi.
piciorul de stâncă îl aud cu plăcere
când inima rece i-o frângi...
mi-a lungului cale bătută de dor
şi ghimpi de furtună m-aruncă
uşor în colţuri de ceară...
mă aşez şi-mi lipesc urechea de stâncă
zumzetul Lunii răcite de Soare
aud cum împarte durerea,
o-nchide în flori...
şi ele trezite la viaţă îţi plâng
pe piept ori în suflet,
şi-apoi în buchete uscate
sau în cioburi rotunjite de ape,
în ploi abăute de vânt
şi-n zile uitate de noapte

[...] Citeşte tot

poezie de Marian Senchiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alinare-n lacrimi

De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.

"Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia."

Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin'!
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.

"În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu."

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia a V-a în Do minor opus 67 sau "Simfonia destinului" pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe.

citat clasic din Hector Berlioz (1830)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zăpadă

La adevăr să cugetăm -
Durere multă!
În sfârşit entuziasm
Până la moarte.

Noapte de iarnă
Curată tu ascetă!

Comentarii

Textul poate fi considerat ca o etapă preliminară, ca prima versiune a anului 1915 publicată sub titlul "Capitularea nopţii" în revista "Brenner". Chiar dacă singura imagine supravieţuitoare este "asceta" asociată cu răcoarea: (V. 5-6) "Noapte de iarnă / Curată tu ascetă!
Fără ultimele două versuri, textul ar fi găsit cu siguranţă o clasificare diferită, şi anume aforismul. Un aforism cu afirmaţii destul de simple: să gândim că adevărul aduce durere. Cei care gândesc suficient vor fi răsplătiţi cu "entuziasm", îmbogăţire spirituală care îi însoţeşte la moarte.
Versurile duble finale includ entuziasmul "În sfârşit entuziasm/Până la moarte", un conţinut religios care aşază un act de har în orizontul posibilelor interpretări. "Până la moarte" este, în plus şi un vers ambiguu citit ca - "în sfârşit entuziasm" - restricţie, în măsura în care se aminteşte că acest entuziasm este încheiat printr-o moarte inevitabilă. Totuşi, s-ar putea numi şi contrariul, şi anume o certotudine că moartea este doar una fizică, dar că "entuziasmul" se va împlini în tranziţia către o formă de existenţă post-existenţială.
Referindu-se la legătura dintre imaginea "asceta" şi sora dragă a lui Trakl, Margareta, ar fi posibilă o altă interpretare, şi anume legătura cu această soră după moarte: ideea că sora lui Trakl se adresează într-un poem, după moarte, lui Trakl. Ca o apoziţie, totuşi, "noaptea de iarnă" este chiar "asceta pură". "Răcoarea" la Trakl are adesea o conotaţie pozitivă, aceea de calmare, de oprire a durerii. Moartea, noaptea de iarnă şi existenţa monahală se suprapun în imaginea unei existenţe împlinite.
Ca poezie, textul câştigă un sens, în măsura în care acesta indică o dimensiune mai mult decât o trecere în revistă: subtextul conţinutului aforistic.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Silentium nocturn

Taci, să s-audă noaptea care vine!
Taci, să s-audă pasul ei sfios!
De-acum începe-alt glas să cânte-n mine,
De-acuma glasul tău e de prisos.

Tăcere! Numai noaptea să cuvânte!
Ea singură cu glasul ei sonor!
Tu stai şi-ascultă-n pajişte ce vânt e,
Ce vânt însângerat, prevestitor.

Nu te mişca! Să nu cumva să scape
Urechii mele glasu-acela pur
Pe care îl aud tot mai aproape
Şi tot mai clar, mai fără de-nconjur.

Nu tulbura cu sunetele tale
Această gravă muzică de sus,
Mai bine taci sub vastele portale
Sub care stai cu umărul adus.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul de la miezul nopţii

Cum poate un om scăpa de amărăciunea şi de regretele vieţii?
Care-i limita solitarei mele dureri?

Într-un vis mă întorc în ţinutul natal.
Trezit, şterg două lacrimi.
Acum cine va urca-n cele două turnuri?
Rememorez acele peisaje clare ale toamnei.

Evenimentele de demult şi-au pierdut înţelesul,
Ele se evaporă ca într-un vis.

poezie de Li Yu, 937- 978, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ard nopţi refuzând vise

Ard nopţi refuzând vise
Şi-mi zboară gânduri spre tine
Ştiu că-mi doreşti ce e bine
Dar laşi în urmă păreri
De vorbe, poveţe şi vise
Pierderi deşarte şi triste
De zile, de vreme...
Durere.

poezie de Mihai Vintilă din Fiare şi Oameni (2012)
Adăugat de Mihai Vintilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt noapte

-Sunt noapte.
Apasa-ti piciorul cu grija,
Taioasa-i durerea din tine
Mi-ajung colturi lasate
pe-alocuri in mine.

-Sunt noapte.
Nu-mi pasa de raza lumina,
Ma mangaie fiecare soapta,
culeasa farama.

-Sunt noapte.
Si-n fiecare e toamna
Ma-nfasor in frunze
Ce curg din nevoia
de lumina.

poezie de Adriana Petre
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două intenţii

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept e un semn
sau o durere
ţintuită pe propria-mi bătrâneţe sau
e aşa un fel de rană
dintr-un război cu mine însumi

sub toate dărămăturile astea
a rămas doar liniştea
ca o toamnă
golaşă
în mijlocul zilei
nu prea am timp să developez fiecare clipă
aerul rarefiat îmi scurtează orizontul
teama se lipeşte de mine
ca un aluat
cresc şi mă descojesc printre
lucrurile transformate în nisip

îmi sprijin capul pe întunericul

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare scurtă

Bunul meu prieten, n-am
nici un câine ca să facă ham!
Nicio mâţă oarbă ca să ţipe
la soboli şi la aceste clipe.

N-am un greer mic în grindă
veşnicia-n cântec să aprindă.
N-am un strop de seu, o lumânare
ca să-ţi scriu misivă mare.

Iată un bătut de ger,
de hârtoape şi de nopţi de fier,
De stafii mărunte ca un zob
şi durerii mele rob.

Ce să fac prin ceasul greu?
Morţii putrezesc mereu.
putrezeşte şi Isus în gând,
i-auză-l plângând.

poezie celebră de Ion Pena din revista "Drum", an VI, nr. 1 (aprilie 1940)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Donul liniştit

*

Iarba creşte peste morminte, timpul vindecă durerea.
Vântul a şters urmele celor care nu mai sunt;
vremea alină durerea sfâşietoare, iar amintirea
celor care n-au trăit pentru a-i vedea din nou pe cei dragi
nu va dăinui, pentru că scurtă este viaţa omenească
şi nu pentru mult timp fiecăruia dintre noi i-i dat să calce pe iarbă.

**

Iar peste sat au alunecat zilele, trecând în nopţi;
săptămânile se scurgeau, lunile se furişau, vântul hăulea
şi, oglindă cerului de toamnă, translucid, verde-azuriu,
Donul curgea liniştit către mare.

poezie clasică de Mihail Şolohov, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Mă arde lava-ncinsă
a vulcanului crunt
care-n piept mi-a erupt.
Mi se scurge prin vene
din creştet în tălpi,
şi-napoi...
Mă tot varsă
într-un lac de noroi...

Mă zbat într-o junglă
cu liane de foc
şi luptând , mă sufoc...
Pe un rug prea încins
îmi e sufletul ars
şi sfărâmat .
Urlă-n mine durerea
ca un câine turbat...

Am păstrat doar un pumn
de cenuşă şi chin

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!