Pământ şi lumină

fotografii mişcate tare

distorsiuni
pun demonilor derute
sau ignorându-i păşesc pe muchii
între parabole şi instincte
iau cu mine frânte
traiectorii

văd ţărmul, dar nu văd marea
ating lumina, dar nu ştiu Cuvântul, ard
oblic
chimic vântul şi nu ştiu
nu ştiu unde mi-e pământul
ah, rădăcinile mele lichide
cum mai stau umbră…
distorsiunilor!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

mamă (vezi şi maternitate)

Mama este

Mama este raiul ce ades suspină,
Lacrima-i curată e prosop de vină,
Mama este cerul cu steluţe dalbe,
Înger de lumină gândurilor toate.

Mama este chipul zorilor albaştri,
Ce la cap veghează visul printre aştri,
Mama e culoarea cerului senin,
Miere-n supărare - veacuri de pelin.

Mama este viaţa fremătând în palme,
Dorul şi iubirea-n lumile de cazne,
Mama este setea ce tăcut se-adapă,
Liniştii de prunc - nesfârşită apă.

Mama este soare, chipul de lumină
Ce ne intră-n suflet şi nu are vină,
Mama este câmpul plin de verde iarbă,
Mama este neaua serilor de iarnă.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe A. Stroia (2013)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sus

De sus,
cu ochi mei albaştri,
măicuţă, te privesc.
Îmi este dor de tine,
de tot ce-i pământesc.
Când luna-şi picură lumina,
pe raza ei, am să cobor.
Să-ţi mai sărut odată mâna,
s-astâmpăr mamă al meu dor.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpezi eterne plâng

Privesc cum soarele sărută pământul
şi mugurii pocnesc în ramuri
cum lacul îşi cântă anii
din flaut subţire de trestii.

Mă-ntreb de-i vis sau aievea
verdele ce-mbracă copacii
strania lumină parcă cântă
prin iarna secretă a timpului meu.

Văd râuri la vale curgând
spre fluvii grăbite spre mare
şi-n liniştea nopţii ascult
zăpezile eterne cum plâng.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul şi femeia

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţă, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Victor Hugo
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de iarnă

Când totul e alb şi cenuşă,
Iar soarele-n doliu pluteşte,
Doar iarna – eterna mătuşă –
Din colţul de gheaţă priveşte.

Pe creste, sclipiri de zăpadă,
Prin ace de brad suflă vântul,
Rebeli, câţiva fulgi vor să cadă
În gerul ce-mbracă pământul.

Sălbatica fiară se-ascunde
La umbră de timp şi uitare,
Îşi cerne ecoul în unde,
Din văi şi poteci solitare.

E linişte iar şi e bine,
În suflet, lumini mă inundă,
Nu ştiu de ce, care sau cine
Paşii prin stele i-afundă...

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţa nemuririi

Iubită, mamă, ori soţie,
Sau soră, ori femeie sfântă,
Cu dalta, sculptorii-ţi spun ţie
Tot ce în inima lor cântă.

Penelul pictorului este
Dezlănţuit să preamărească,
Făptura ta într-o poveste
Ce-n curcubeu stă să-nflorească.

Dar eu, Poetul, sărăntocul
Ce are-n suflet doar Cuvântul,
Cum, oare, să-ţi descriu norocul
De-a lumina întreg Pământul?

Minune ce-ţi slujeşti menirea,
Cum să-ţi arăt prin vorbe, rostu,
Că tu eşti însăşi nemurirea,
Născând pe Dumnezeul nostru?

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară

Cer senin, căldură blândă,
Soarele toarnă lumină,
Ghiocel - floare plăpândă,
scoate capul în grădină.
O rază de soare
sărută pământul,
Zâmbet şi floare
le mângâie vântul.
E primăvară!

poezie de Dumitru Delcă (3 martie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat cuvântul

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.

[...] Citeşte tot

poezie de Vladimir Potlog (31 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor

De ani şi ani, mereu revin cocorii,
Spre vadul lor de ape cu speranţe,
Aşa cum arcuindu-se-n restanţe,
Pământul însetat rechiamă norii

Şi lutul cald;deschizător de stanţe,
Stăpân peste sudorile candorii,
Răsare luminos la fel ca zorii,
Poemul nemuritelor instanţe,

Iar cerul plin de brazi şi căprioare
De cerbi înalţi cu inima ca para,
Când sevele irump cu primăvara,

Desferecând trecutul, desţelnit de floare,
Cuprins de o frenetică vâltoare,
Izvor de apă vie, cât e ţara!...

sonet de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând ca firul de păianjen

Iată-mă înrădăcinându-mi picioarele goale
în pământul pustiu,
port acorduri sacre în catedrala inimii,
iar candela iubirii luminează zbuciumul ei
ca un far singuratic,
mă apropii de tine ca o umbră tupilată
şi ţes miracole-curcubeu,
dar încă nu le vezi,
atunci mă aşez tăcută în contemplare
privind spre necuprins
şi invoc în rugă mută un înger călător
să-mi dea cu-mprumut aripile sale,
păşesc, apoi pe un gând ca firul de păianjen
spre ochii tăi treziţi de o minune,
sting lumina minţii să pot atinge prin ei,
sufletul tău speriat şi
murmur printre amintiri tăinuite:
-Priveşte-mă, iubite, sunt şuvoiul
ce-ţi va sculpta dorinţele împietrite
până vor deveni un lotus cu-o mie de petale,

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut cerul sărutând pământul

Am văzut cerul sărutând pământul
şi pământul visând...

Roua de azi noapte – prima rouă
i-a spălat obrajii verde buratec...
rădăcinile, arămii sunt grele
de focul ce le străbate venele...

Am văzut primăvara râzând!
desculţă, floarea de păpădie întrecându-se
cu lumina de aur a grâuşorului
ispiteşte ochiul, scăldându-se
în baia aceasta virgină
răcorindu-se...

Am văzut cerul sărutând pământul!
cristalele albe căzute discret
s-au aşezat pe noile veşminte ţesute
în taină cu florile de safir...
diamantele de rouă – ofranda unei iubiri tainice

[...] Citeşte tot

poezie de Elena Olariu din din vol."Şoapte înscrise pe frunze" (2010)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sistemul Solar

În Sistemul Solar unde locuieşti
Vezi opt planete atent de le priveşti.
Aproape de Soare se-nvârt pe orbite,
Pe vechi trasee de Univers stabilite:
Mercur, Venus, Pământul (cu Luna) şi Marte,
Apoi Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun mai departe
(Mai sunt micuţele Pluto, Ceres şi Eris,
sclipind în plan îndepărtat,
Sunt planete vecine cu noi în acest regat)
Pe toate, Soarele le-atrage, le grupează
Şi rând pe rând pe cer le luminează.

poezie pentru copii de autor necunoscut/anonim
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă de om tânăr (II)

Cum să vă zic? mă minunez de viaţă
ca de-un izvor de munte în pustiu
din fiece ungher al fiinţei mele
vin soli cărări vestindu-mi că sunt viu
în zori mă scol cu lauda pe buze
aprind lămpi mari de cuarţ violaceu
simt cum pământul - pasăre de finix -
renaşte din cenuşă-n ochiul meu

Apoi se-nalţă beat din pâcla nopţii
un univers de vietăţi stârnind
miroase-a seve tari şi-a-mperechere
pe câmp erup vulcani de hiacint
columbe zugrăvesc pe cerul verde
un crucifix de crini miraculos
copiii zămisliţi acum sub soare
au stele-n frunte ca de făt-frumos

Ce tânăr sunt! ce blând mă flagelează
blestemul meu divin de a trăi!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut,
mai lasă-mă o secundă,
mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din văi urcă ziua

Din văi urcă ziua mai sus, tot mai sus,
cu paşii-n lumina, zglobie -
"Ci unde te duci? Spune-mi unde?" -
"Doar vezi că vârful de munte mă-mbie."

Deodată se-ntunecă muntele tot,
şi culmea de aur dispare -
"Ci unde eşti? Unde?" şi dibui în jur -
pământul e mut până-n zare.

Şi iată-ntr-o clipă mă simt părăsit -
pierită e ziua mea oare?
În friguri, privirea-mi zdrobită de dor
spre vale-a-nceput să coboare.

Trecutul meu tot e acolo, în nori -
şi simt cum mă-ncearcă mâhnirea -
mi-e frică şi-s trist de parcă-ar veni,
ca-n ceasul suprem, ispăşirea.

poezie clasică de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar sorii Pleiadelor sunt foarte îndepărtaţi, sunt la vreo 190 de ani lumină de noi, iar Soarele nostru, transportat acolo, nu l-am mai vedea decât numai ca o steluţă de mărimea 9, adică numai cu lunetele l-am mai putea vedea. Dacă există locuitori pe unele din planetele acestor sori gigantici, apoi ei văd Soarele nostru ca o stea de mărimea 9 în constelaţia Şarpelui. Nici nu ar bănui ei că în jurul acelei steluţe neînsemnate pluteşte un glob numit Pământul, ai cărui locuitori se silesc să priceapă rostul universului.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aurora

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu,
Ca un râu d'argint să varsă luminosul păr al tău
Peste drăgălaşii umeri, când răsari însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zâmbet şi cu mers uşor de fată.
Şi cum vii, o visătoare, rătăcind pe cer aşa,
Tu pierzi una câte una stelele din salba ta.

Te-ai împodobit, Frumoaso, cu tot ce-i frumos sub soare,
Şi Zâmbeşti cu ochii umezi de mărire şi splendoare,
Arătând şireată pieptul desvelit d-al tău veşmânt,
Şi din cer adânc lumina şi-admirarea pe pământ.
Norii-n calea ta cu vuiet speriaţi se'ndepărtează,
Ca tu-i biruieşti, Stăpâno, cu puterea ta vitează.

Cât esti tu de bună, Doamnă! Tu, cea cu alai de stele,
Faci cărările, frumoase presărând argint pe ele,
Pui vopsea de argint - pe vârful munţilor intunecoşi
Şi te legeni blândă'n carul înjugat cu tauri roşi.
Tu te lupţi prin întuneric cu-ntunericul, şi, plină
De puterea ta, lumina se renaşte din lumină.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirit cunoscut

În zare mă uit noaptea şi văd ce gândeşti,
Doar gânduri despre moarte şi triste poveşti.

Privesc către mare şi-ţi văd sufletul,
Aprig ca un leu, ce-şi laudă urletul.

Admir toţi pomii, ce visează tăcuţi,
Sunt toţi anii tăi, de vreme abătuţi.

Privesc lumina lunii, ce lumină pământul,
Lumina din ochii tăi, ce-ţi luminează gândul.

Te văd chiar pe tine, pe-o bancă plângând,
Se-aud toţi cei dragi, de departe strigând.

Păşesc către tine, dispari făr' de urmă,
Tăcut ca o umbră, ce întunericul scurmă.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele, vântul şi gerul

Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, apărând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!

Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins.

Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!