Camelia Opriţa despre moarte

Eu cred că dragostea adevărată creează un armistiţiu cu moartea

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa este un poem neterminat

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărţire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinţi.
Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinţilor mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea braţele însângerate de maci şi spice.
În palmele lui creştea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morţilor noştri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi omul este o stea căzătoare, nu există argumente că el ar fi ajuns la o limită faţă de această realitate profundă. Viaţa este limitată de timp şi de moarte, acestea fiind barierele unice ale existenţei, în rest viaţa e lumină ca principiu iar partea ei întunecată vine din frică sau imposibilitatea de a înţelege miracolul vieţii ca pe o înteligenţă deplină a lui Dumnezeu.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Optimistul este prospeţimea adâncurilor intime ale fiinţei, infinit-poezia sau nebunia interioară a sufletului ce determină un armistiţiu cu moartea. Nu se mulţumeşte cu un elogiu permanent adus lirismului său lăuntric, ci se transformă într-o fluiditate ameţitoare, urcând dintr-o înălţime spre alta. Timpul capătă un ritm intens şi plin până la rupere: iată cum timpul trece dincolo de flacăra născătoare de luceafăr.

Camelia Opriţa în Cred că dragostea adevărată creează un armistiţiu cu moartea
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa Lui există omul creat de El, şi nu alt dumnezeu creat de om.
Se poate muri din cauza vieţii când nu cauţi salvarea în confesiune. Această salvare reprezintă rugăciunea ca sens şi echilibru şi revenirea la starea de om.
Este inutil să căutăm alte explicaţii în manifestarea omului când se declară atoateştiutor; nu numai că se află în momente de nesiguranţă, dar devine procesul direct al trufiei care cere ca obiectivitate obsesia – element dăunător cu care nu se poate supravieţui în legea lui Dumnezeu. Acest lucru este caracteristic dictatorilor.

Camelia Opriţa în Nihil sine Deo
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni
Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi
Până la ceruri
Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă
Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor
Cum se-nfierbântă frunzele moarte
În vântul răsucit al toamnei
De parcă ar fi aripi de stele.

Când nu ai nimic de spus şi vrei să taci
Roteşte-ţi inima către mine
Să zac la umbra ei.
Tu să calci dumnezeieşte
Pentru un sărut
Urcându-ţi buzele pe ochii mei.

Scrie-mi când
Două distanţe de o frunză

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată

Ridic acest nor în memoria
Florilor căptuşite cu brumă
Care s-au prefăcut în stele de sticlă.
Mi s-a umplut casa cu toamnă,
Celelalte anotimpuri au rămas la locul lor.
Aşa că
Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată.

Nu pot trăi ca o bucată de piatră,
S-ar vede munţi curgând spontan din mine.
În afara unui foc lăuntric,
Aş fi un colţ de viaţă sfărâmată
Şi din acest motiv aş iubi să rămân vie.

Sărutul nu cunoaşte tragismul marilor pasiuni
Şi de aceea nu vine atunci când trebuie.
Prefer să mor în acest vârtej de foc,
Să ard ca o flacără veşnică pentru el.

Vino în noaptea de cerneală

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni

Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi

Până la ceruri

Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă

Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor

Cum se-nfierbântă frunzele moarte

În vântul răsucit al toamnei

De parcă ar fi aripi de stele.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt momente când într-o pornire nebună, omul se aruncă într-un gol infinit pentru a se supune fatalităţii; el devine obiectul propriului dramatism interior şi viaţa lui este o penitenţă. Iată cum poate fi recunoscută o închisoare în care trăieşti, stăpânit de agoniile care te alcătuiesc din ecouri. Te întrebi unde e viaţa din spatele uşii încuiate.

Nevăzându-te nimeni, suporţi toate aceste senzaţii nebune. Pluteşti într-un ocean stăpânit de flăcări şi în acelasi timp într-o mare ucisă de gheaţă, visând o moarte de vis. Viaţa se precipită în mod implacabil când te vrei a fi în transcendenţa flăcărilor. De cealaltă parte devii un punct minuscul de lumină până la autodistrugere.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!