Textele de mai jos conțin referiri la timp, dar cu o relevanță mică.
Noapte de iarnă
Acuma când e noapte plină
și-afară ninge mult și blând,
hai să aprindem foc de lemne
și să privim la el tăcând.
Să n-auzim decât cum crapă
miezul butucilor încinși,
acoperind sinistrul vaiet
al unui lup din munții ninși.
Așază-mi capul tău în poală,
să stăm cuminți ca doi copii
și să mă joc cu păru-ți moale
până, visând, vei adormi.
Privim în foc ca-ntr-o oglindă...
Ce viitor se zbate-n rug?
Lăsa-va clipa trecătoare
în ceruri brazda vreunui plug?
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima Romă
În lumina ucigașă a zilei mă înfășor ca într-o togă
aurită și grea, cu picioarele în sandale străbat bulevardul
transformat în colb al acestui oraș calamitat.
Merg ca un împărat biciuit și exilat și aștept venirea
nopții, caut densitatea amplă a întunericului, siguranța
respirației libere, neconstrânse, țipătul fecioarelor dedate
violului într-un câmp al iluziilor, redat agriculturii urbane,
zgomotul unei birje pline cu muscali beți și femei,
în goană de mai bine de un secol, mirosul acela răcoros,
puțin umed al evadării clandestine, fără un scop precis, sau
imediat confundabil. În jurul meu urlătoarele automobile
cu nenorociți, nesfârșitele vitrine ale nimicului, mulțimile
inutile și pieritoare de oameni, coloșii drepți și verticali
din piatră, cu poveștile lor încremenite ori născuți cu
limbile tăiate.
Semizeul a poposit în piața centrală, dar nimeni nu se uită
la el. Stă pe un piedestal și asudă ca o curvă fără ventilator,
lumea crede că e un simplu om, vreun nebun, vreun actor
rămas pe drumuri, nimeni nu-i bănuiește jumătatea zeiască.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbare
Străjerul apăru în noapte de nicăieri.
Era mai impunător ca niciodată, părea un
uriaș, așa cum stătea, drept, în armura bombată,
cu picioarele metalice înfipte solid în pietrele străzii,
sub unduirile de lumină ale lunii.
În spatele lui se profila podul și râul liniștit,
aproape nemișcat.
"A apărut străjerul, mi-ai spus, în timp
ce ne plimbam și te strângeam la umărul meu.
Și pare mai falnic ca niciodată... Să-l atingem,
să-i atingem măcar o dată armura!"
"Străjerul nu poate fi atins, ți-am răspuns eu. Să nici
nu te gândești măcar vreodată să-l atingi pe străjer!
Străjerul nu poate fi atins. Ar dispărea cu totul și pentru
totdeauna și, odată cu el, întunericul nopții, și noi am dispărea
odată cu el. Nu ar mai rămâne nimic din noi, din dragostea
noastră", ți-am spus eu în timp ce tu îți culcai
capul la pieptul meu și pașii ne purtau de-a lungul
râului, pe strada umedă și pustie, cu arcade de piatră.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mașina timpului
Spuneți-mi, cât e ora?, căci ceasurile țipă
Din iarba cea turtită de tăvălugul minții
Și sub dictatul vremii abdică-n masă prinții,
Și toți profanatorii de vieți fumează pipă.
Spuneți-mi, cât e ora de tremură copacii?
Sub umbra lor bolnavă de se vânează câinii?
Aduceți pârlitoarea pe secătura mâinii
Și-un popă peste nație să biciuiască dracii.
Spuneți-mi, cât e ora?, căci mă arunc în mare,
Afară bate vântul prin vieți contemporane,
O iau înspre adâncuri ca-n bunele romane,
Către acele liniști de clar-obscur și sare.
Spuneți-mi, cât e ora când pântecul femeii
Păpuși de cârpă naște, cu drumul previzibil
Și-n cinematografe doar Omul invizibil
Mai intră fără plată, să vadă cum tac mieii?
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secvențe
Degeaba dormim în biserici,
căci nunta se-amână din nou
și grupul acesta de clerici
se duce să bea în cavou.
Orașul rămâne în urmă,
calicii sunt sus, pe statui,
prin sufletul meu trece-o turmă
de porci milenari și sătui.
Și plouă splendid în subsoluri,
pe îndrăgostiți și pe cărți,
dar noi să-notăm spre atoluri
ce nu sunt trecute pe hărți.
Să-nceapă, deci, corul de îngeri
sosiți cu-ntârziere prin gări,
iar tu să-i asculți și să sângeri
pe urma cuvioasei răbdări.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul anterior
Acum, când între noi e-un mare gol,
toți morții mei îmi vin să mi se-nchine,
ca să le dau lor focul de pistol
și să trăiesc cum pot fără de tine.
Nu reușesc s-adorm decât sedat,
din cauza a ce a fost să fie,
și-așa, gândind, alunec dintr-o dat'
și mă trezesc umplând iar o hârtie.
Mă mișc spre mâine parcă înapoi,
e ca și cum posed comenzi schimbate,
tot trag de unul singur spre-amândoi,
cu fiecare ceas mă-mping în spate.
Și, când ajung în mâinele-anterior,
te simt trăind cum o făceai odată;
în viața ta am fost un biet actor,
jucând o partitură demodată.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trifoi cu patru foi
Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
și colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenței mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanță.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin și tufe sălbatice,
frumoșii pești pe care-i pescuiam cu undița de trestie și cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arșița soarelui.
În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, orașul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieți pentru a-și salva viața lui de balaur
cu mii de ochi luminoși, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor și atâtor existențe. Aici timpul se măsura
precis, în generații, ani, ore și secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristețe, nici nu mai vedeau uneori
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod
Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure,
noi, sprijiniți de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfășoară
continuu, vineții, în același sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare și nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriașul pod ca o lungă șosea a unui oraș părăsit...
Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă și fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiți fericiți împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece pași
și dispăru dintr-o dată, așa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
și ne știam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
așeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuți unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde știa bătrânul acela că o să trăim fericiți
pentru totdeauna, de unde această cunoaștere? Nimic nu poate dura
fără sfârșit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
și șubred lucru din lume. De fapt, mulți cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod
Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure,
noi, sprijiniți de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfășoară
continuu, vineții, în același sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare și nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriașul pod ca o lungă șosea a unui oraș părăsit...
Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă și fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiți fericiți împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece pași
și dispăru dintr-o dată, așa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
și ne știam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
așeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuți unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde știa bătrânul acela că o să trăim fericiți
pentru totdeauna, de unde această cunoaștere? Nimic nu poate dura
fără sfârșit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
și șubred lucru din lume. De fapt, mulți cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de vară
Eu aș putea să scap cu fuga-n munte,
Măcar un timp, atât cât să rezist
Potopului de foc ce-l simt pe frunte,
Ca răcorit să-ncerc să mai exist.
M-aș ține după pietrele ce suie
Înfierbântate-acelaș drum bizar,
Să ne-așezăm sub unda albăstruie
Acolo unde păstrăvii mai sar.
Rămâne jar, rămâne scrum în urmă,
Și tu rămâi, răpusă de pârjol.
Te-aș fi legat sub niște oi de turmă,
Ca să te scap solarului viol,
Dar soarta ta s-a depărtat de mine,
Sau eu nu m-am ținut prea strâns de ea.
O să cobor, iubita mea, la tine,
O să cobor atunci când s-o putea...
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Provizoriu
În patul cu speranțe plouă din cer mirese
și stă cu lumânarea aprinsă un zevzec,
se-mpart gogoși cu urdă pe strada Zece Mese,
amantele de beznă se-ndrăgostesc sub bec.
În câte-o dimineață răsună veșnicia
ca un oracol hâtru și îmbuibat cu vin,
din catifeaua minții abdică laș pruncia,
și-atunci, nevasta tristă se-ncurcă c-un vecin.
Adu-ți deci lampa veche și niște mere coapte
cât timp îți porți ficatul ca pe-un pământ de flori,
vor anii triști s-o șteargă pe fluviu, într-o noapte,
în bărci cu lăutarii cântând ușor din viori.
Dezleagă depărtarea, aprinde foc de vreascuri,
tu, cavalerul tristei figuri de semizeu,
căci și-au pierdut arhangheli condurii printre teascuri
tot bătucind lumina din boabele de seu.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă
Copii frumoși, sunt Omul de zăpadă
Care-a văzut prea multe-n viața lui
Și care mai așteaptă doar să cadă
Pe el omătul Dumnezeului.
Nu mă mai pot juca precum odată,
Când nas de morcovi îmi puneați și ochi
Din doi cărbuni, iar mătura stricată
Mi-o așezați sub braț ca pe-un deochi.
Acum vă las, fiindcă e-un rost în toate
Și vreau s-o fac atâta cât mai pot,
În sens invers și-ncet de a-i străbate
Poveștii mele albe drumul tot.
A fost frumos atâția ani de zile
Să ne jucăm alături, nu-i așa?
Definitiv rămâne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărțire
Iubirea mea tristă și rece,
acum, când e totul pierdut,
oceane de timp vin să-înece
acordul acesta tăcut.
Nu e nici măcar despărțirea,
ci spaima de după război,
când, liberi și singuri, iubirea
o vom îngropa-o cu noi.
Au fost bătălii fără larmă,
acum suntem doi poli opuși,
rămâi tu, deci, focul de armă,
eu, sângele de pe mănuși.
Noi umbră ne-am fost și lumină,
și ochi, ca și lacrimă-n zbor,
legendei de moarte și vină
eroi i-am rămas în decor.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revino
Prefă-te din piatra ce moare,
prefă-te din zmalț de ruine,
prefă-te din cântec de sare,
prefă-te, revino la mine!
Te naște din corturi de pleavă,
te naște din plâns de jivine,
te naște din beciuri de-otravă,
te naște, revino la mine!
Apari din secunde cioplite,
apari ca din visuri străine,
apari de pe fluvii-mpietrite,
apari și revino la mine!
Prefă-te din cremene udă,
te naște din fum, pe coline,
apari când icoana asudă,
revino, revino la mine!
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intra muros
În acest oraș, dacă nu te sprijini de zidurile amintirii
și nu-ți aprinzi o țigară înseamnă că vrei doar să
treci mai departe, să începi lucrul la marele și ultimul
poem, cel al câmpului, al liniei ferate, al spațiilor deschise.
În acest oraș amintirea plutește ca un cocor uriaș, transparent,
care fâlfâie încet din aripi, tulburând muzici surde,
și aerul din jurul aripilor devine într-un fel nisipos, auriu
și începe să ningă luminos peste toți acești deținuți
neputincioși ai prezentului.
În acest oraș este voie să se plângă pe statuile avuzurilor,
căci nimeni nu întreabă nimic. De când ceața îngerilor
a început să se lase în suflete, nimeni nu mai întreabă
nimic, căci drumul fiecăruia trebuie răzbit acuma,
altfel ceața te poate închide pentru totdeauna.
Ceața și trunchiurile întunecate ale copacilor...
Câteodată mergi de parcă ai vâsli. O simplă lunecare fizică,
o deplasare nesemnificativă, dar necesară. Gândul tău
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înapoi la poveste
Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine
într-un bloc de piatră, într-un miez de copac.
Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă,
ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac,
și-apoi s-adormim pe hoituri necioplite,
de eroi necunoscuți, nenăscuți în vreun veac.
Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru.
Mai ales între două statui apropiate ca vârstă,
cusute pe linia inimii cu ață de sac.
Cât am iubit libertatea țiganilor și boieria speciei
tivită pe os, cât am zăcut pe funduri de lac,
slugărind un imperiu al foamei,
mut ca o șenilă de templu!
Îmi închipui cum ne strângem mâna sau ne
gâtuim sufletele, în același punct, în același timp,
cu o aroganță de picol întărit de nevoi
și sufletele, gâtuite, cu sfoara capului tăiată,
se-nalță îmbrățișate ca două mâini
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârșita toamnă
Banca fusese așezată prost, cu fața înspre peretele
casei, și nu înspre în afara ei, înspre câmp.
Se vedea puțin, fără perspectivă: peretele casei,
două geamuri, ușa de intrare, burlanul, streașina
acoperișului; lateral-dreapta, după casă ‒ drumul,
puțin înălțat, porumbul, niște dovleci și uneori
Mutu, sau altcineva, care trecea în căruță sau pe jos.
Stăteam pe bancă amândoi, într-o tăcere desăvârșită,
ne iubeam, ne țineam mâinile una într-alta și, cu fața
la peretele acela, ne gândeam la treaba asta cu banca ‒
cum fusese ea așezată de nu puteam să vedem nimic.
Și nici de mutat nu puteai s-o muți, era o bancă
extrem de grea, solidă, de pe vremuri, parc-ar fi fost
înfiptă în pământ, cimentată cumva, ‒ nu se mișca deloc.
În toți anii aceia fierbinți am trăit cu convingerea că trebuia
să ascundă un sistem de prindere, ceva. De fapt, și
îmbătrâniserăm amândoi iubindu-ne, știam multe, sau ni se
părea că știm, dar odată cu noi a trăit liniștit și nedezlegat
și misterul acestei bănci, el ne-a legănat copilăria,
adolescența și, acum, maturitatea, și cine știe ce va mai fi...
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul
Ninge. Ninge și crește palatul nostru de ghețuri și zăpezi.
Aici doar liniștea e atotstăpânitoare și lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
înghețate, atârnând de lanțuri cu capul în jos ca niște
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai crește puțin
templul acesta al tăcerii și albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit și așa va ninge mereu, căci în
fața noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereții tot mai groși, cu tăceri tot mai trainice și mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârși niciodată,
căci trebuie să ne cunoaștem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spațiu căruia
nu îi cunoaștem și ultima tainiță. Nu vom putea viețui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a ști dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri și a unei speranțe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut și rece, pe care-l stăpânim.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinerii bătrâni
Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restriști,
Împovărați de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulți, mai triști.
Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aștepți,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Și parcă te imploră să-i accepți.
Nu știu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.
În cuibul lor de ochi adânc sclipește,
Ca un reproș, un bob de hiacint,
Înfricoșat el tremură și crește
Fără speranța vreunui cald alint.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iernii
Când ninge doar copiii știu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curați palate
și viețuirii îi așază nimb.
Doar ei, cei mici, mai știu chemarea iernii,
Piatra filozofală e a lor,
trec prin nămeți cu aur pur sub frunte,
doar ei mai știu ce-nseamnă-n trup fior.
Și ninge, cade-aceeași draperie,
țesută din mirific fir ceresc...
Printre coloane albe ei aleargă
și dintr-o altă lume ne privesc...
Iau în mânuțe, brusc, zăpada rece,
pesemne vor s-o strângă într-un chip,
parcă sunt niște Fauri ai minunii,
lucrând febril în nea ca și-n nisip.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Dragoș Niculescu despre timp, adresa este:
