Ochiul lui Horus
e rândul meu să port pe brațe soarele,
armurile viselor se topesc în liniștea desacralizată.
arsurile nu îmi chinuie trupul, nu îmi limitează dorința
sunt cel dintâi călător pe cerul cuvintelor neștiute
și ultimul din cei ce se vor întoarce.
trena mantiei mele adună milioanele de stele ce își așteaptă stăpân,
trec printre ele cu ochii închiși de aripile binecuvântărilor uitate.
așa cum ȚI-am jurat la apusul unui zbor către nord
voi fi mereu cavalerul însângerat de dragostea TA.
în cuptorul iubirii veșnice ridici pocalul de jad deasupra tuturor norilor,
îngerii râd.
îngerii râd...
poezie de Eduard Dorneanu (7 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Șoapta dimineților risipite
așa cum ți-am promis înainte ca o stea să îți poarte numele și tristețea,
ți-am aruncat cenușa din urnă în apele oceanului purpuriu al durerii.
nu am știut cum și în ce fel să îți pomenesc numele acolo unde oamenii îl caută pe Dumnezeu,
am lăsat doar orga să îmi taie felii din suflet
răscolind amintirile.
privirile copiilor ce așteaptă să devină bărbați mi-au spălat părul de sângele tău
iar nerăbdarea fecioarelor ce își doresc mutilarea sufletească
m-au înălțat deasupra sentimentului culpabilității absolute.
rănit de spinii trandafirilor furați de pe mormintele mamelor fără copii
Iisus și-a rezemat suferința de umărul lui Philippe de Milly.
când va sosi toamna voi căuta cel mai înalt copac din pădurea nebună,
din el voi sculpta o cruce cu o mie de brațe și un singur Dumnezeu.
umbra ei îți va păstra numele până la sosirea cocorilor,
până atunci.
despre întunericul ce te-a închis într-o colivie de pământ
e prea târziu să îți vorbesc...
poezie de Eduard Dorneanu (25 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sala armelor
m-am așezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaș,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viață desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veșnicie,
nu am dorit să îți văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută și ți-am povestit ceva ce între timp am uitat.
două nopți am stat îmbrățișați între moarte și moarte.
Thanatos a fost răbdător și a stat departe de întrebările noastre copilărești.
apoi, într-o zi ai început să miroși a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.
când dimineața a venit să îți ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...
poezie de Eduard Dorneanu (16 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la dorințe, dar cu o relevanță mică.
Poem nud
flamurile aruncate peste răniții în agonie,
scrisorile însângerate aruncate între viață și moarte,
păsări obosite ciugulind ochii deschiși ai prizonierilor sedati de uitare,
pozele iubitelor stârnind furia norilor abandonați de zei,
cratime fără milă despărțind substantivele comune de poeții labirintului,
pumnale fără tăiș lăsate să ruginească în carnea nisipului de clepsidră,
și vocea vicleană a minotaurului invocând
gerunziile...
trupul tău amestecat cu iarba din grădina Edenului,
tinerețea noastră păzită de baionetele unor zile perverse,
serpentinele trădării sculptate paralel cu linia vieții,
frații Ajax ridicând zidurile noii Troie,
măștile dorinței agățate de cel mai înalt cedru din Haifa,
renunțarea la visele banale,
renunțarea...
ochii lui Argus căutându-mi cele mai intime dorințe,
profețiile Pithiei disecându-mi sufletul,
dragostea ta, mai amară ca slujba de vecernie,
[...] Citește tot
poezie de Eduard Dorneanu (9 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu es sacerdos in aeternum
am fost acolo când sabia călăului Betrouve a tăiat capul fratelui Jean d'Harcourt.
stăteai la dreapta Delfinului,
l-am văzut mangaindu-ți neputința.
ochiul veșnic deschis veghea deasupra tuturor
moartea se împiedica de brațele noastre tăiate asemeni unui uriaș nod gordian,
doar coapsele tale stăteau ascunse în dorință,
doar ele.
ai cerut apoi trupul neînfricatului Colin Doublel,
voiai să îi vezi oasele albind în râul de mătase al cardinalului alb.
șarpele durerii ți-a înveninat inima,
culoarea devenise ultimul bastion al tinereții.
cu părul cruciatului Maubue de Mainemares ai împletit cunună însângerată,
erai atât de tânără încât scribii au uitat să îți scrie numele
iar acum trăiești în legendă ca un personaj total anonim.
doar noi doi mai suntem în viață din cei ce au fost atunci în Rouen.
ne căutăm disperați cu o iubire nepământeana
[...] Citește tot
poezie de Eduard Dorneanu (25 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sinucidere
nu am reușit să ajung la timp pentru a opri gestul tău disperat,
ai hotărât că e mai bine să zbori fără mine,
dincolo de iubire, dincolo de regret.
ți-ai adunat toate nimicurile într-o singură metaforă călăuzită de o spaimă ce îți ardea așteptarea.
am alergat disperat sperând să ajung lângă ține înainte de a pleca lumina,
mi-am simțit picioarele de plumb iar pașii răsunau ca limba unui clopot ce anunța moartea cu indiferență.
părinții tăi mi-au cerut să îți ard trupul în cuptorul unui august nemilos,
mi-au reproșat că din cauza mea ai plecat să cauți binecuvântarea într-un loc păgân,
departe de casa părintească.
i-am ascultat răbdător cu capul plecat în praful amintirilor,
apoi am primit lovitură după lovitură din partea tuturor necunoscuților ce te doreau înapoi.
după ce patru anotimpuri au dansat pe mormântul tău acoperit de lacrimi mincinoase
m-am furișat să îți sărut umbra însângerată de atâta așteptare.
te-am găsit la fel de frumoasă, îngropată de vie într-un pământ străin
părul îți crescuse atât de mult încât devenise văl de mângâiere pentru îngerii căzuți.
pe fața ta crescuse iederă și floarea neuitării
iar eu am râs de durere, iubito,
am râs.
poezie de Eduard Dorneanu (14 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Peisaj abstract
dansăm, dansăm, dansăm
luna caută dovezi compromițătoare despre pașii noștri, despre noi.
mâinile mele îți ating rând pe rând
șoldurile, visele, cearcănele.
zâmbești liniștită țintind cu privirea ultima cupă cu șampanie,
îți dorești să fiu eu cel ce îți aduce bucuria uitării,
știu asta.
lângă zarurile aruncate de o tinerețe plină de păcate inventate
crucea ta...
amestecată cu iarbă necosită
și cu hainele negre
ale celor ce pleacă
undeva.
poezie de Eduard Dorneanu (1 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Drum către nicăieri
între două zile apăsătoare am reușit să descalec la poarta unui han burgund,
calul era tot numai spume iar din părul meu ieșeau aburi de dorință amestecați cu frică.
hangiul mi-a spus că nu are camere libere dar pot dormi pe iarba udă alături de ceilalți pelerini,
am strănutat cu subînțeles și am ieșit supărat strângând în palma dreaptă mânerul unei săbii gata să caute sânge vinovat.
afară, lângă foc, oameni obosiți și plini de necazuri, împărțeau tăcerea.
m-am așezat lângă ei atent ca nu cumva să îmi pierd tinerețea în schimbul unor amabilități fără de rost.
cei mai bătrâni s-au ridicat către miezul nopții și au devenit păsări fără cer
ceilalți au cântat cum au putut balade despre eroii căzuți în luptele de dincolo de nisipuri.
spre dimineață ai venit și tu, firavă și la fel de frumoasă ca în ziua primului sărut,
focul s-a stins uimit de pașii tăi ce ridicau întrebările mai sus de orice acceptare.
te-ai așezat în spada mea fără să îți pese că mori departe de casă, într-un loc aproape pustiu,
sângele a curs ca o cascadă în căutare de trup nou, fără oprire, fără ecou.
când între noi nu a mai rămas decât mărturia unei secunde rușinate,
mi-am șters sabia de inocența unei copilării netrăite
și am plecat să alerg singur,
într-un loc numit,
nicăieri.
poezie de Eduard Dorneanu (13 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Icoana de Bucovina
bunica mea a fost o amforă ferită ochilor lumii de către un stăpân gelos,
vinul băut din ea avea gustul amărui al strugurilor descântați cu roua de Bucovina.
pe degete purta inele de iarbă scânteind a tinerețe veșnică
iar cuvintele ei sărbătoreau o fericire promisă, așteptată, neuitată.
dacă ar fi știut să scrie poate ar fi descris cum se adună negurile deasupra munților străbuni
sau cum se strang flacaii satului înainte de a pleca în cătănie.
dar în sătucul meu, femeile învătau să scrie abia la bătrânețe,
literele lor erau șchioape, urâțite de așteptare și adeseori cu adevărat triste.
bunica mea nu a avut niciodată inel de aur sau brățară de argint,
poate că pielea ei nu rezista la răceala acelor podoabe.
singura ei bucurie a fost aceea de a păzi lângă focul iubirii,
numele neamului meu.
anii s-au succedat amețitor în Țara de fagi.
pârâurile au secat iar râurile au devenit nestemate pe cer.
copiii sătucului au plecat în războaie,
mulți nu s-au mai întors.
cu toate astea, preotul satului îi strigă pe toți în fiecare duminică
ca un apel continuu la neuitare,
ca un apel continuu la conștiința colectivă.
[...] Citește tot
poezie de Eduard Dorneanu (24 iulie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Au fost scrise 2 comentarii până acum.Pentru a recomanda secțiunea cu Eduard Dorneanu despre dorințe, adresa este: