Ionuţ Popa despre alb

Arunc stindardul în talazul vocii

În van zâmbeşti cu şarm, de în greşeli te
apleci cu-nverşunare de furtună,
şi fulgerele-ţi cântă-aiurea-n strună
pe noi arpegii-n ruginii unelte.
Când scuipi duios, ţi-e mintea o fântână
şi ochii-apar pe chip ca două delte;
în van posezi sclipirea unei zvelte
făpturi, iubind, când ţii pumnale-n vână.
Arunc stindardul în talazul vocii
că-i alb ca varul, hâd ca fruntea albă;
privesc cum norii îşi golesc bojocii,
şi-n suflul tău mai tipăresc o jalbă,
să fiu lăsat în urmă, căci prorocii
mi-au spus demult că voi iubi o halbă.

sonet de Ionuţ Popa (19 decembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ger turbat. Stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept... culcat! Om (aproape) viu de zăpadă cu picioarele înnodate de alcool şi braţele ca două lopeţi despicate şi aruncate în fundul unui beci pustiit. Ţurţurii curgând parcă din felinare luminau şi ei, la rândul lor, străzile împânzite de sămânţa divină din care în acea seară nu avea să răsară niciun fiu (poate doar moartea ar fi putut să schimbe ceva în peisajul monoton). Damfuri chinuite pluteau către cer, în spirale, legându-se de aburii gerului ca nişte lanţuri ruginite şi groase ce ar strânge trupuri de îngeri, criogenizate. Niciun zgomot, niciun glas, nicio înjurătură... nimic pe o rază de câteva sute de metri, şi unul dintre copiii pământului zăcea lat în îmbrăţişarea acestuia. Cămaşa albă a părintelui îi penetra carnea de piatră într-o încordare demult visată. "Iubito..." cu un murmur aproape stins. "Iubito, de pielea-ţi albă aş putea să mor, şi n-aş mai avea nevoie de lumină, în respiraţia ta aş putea să fiu îngropat, şi n-aş mai cere o altă eternitate, în noapte aş pune somnul să te iubească asemenea mie, şi n-ai mai avea nevoie de odihnă." Delir. Febra topea gheaţa din jurul omului, şi dragostea creştea în carnea lui odată cu boala. Spasme din Iad şi îmbraţişări de sânge, trotuar dezolant, obraji de var, întuneric alb şi o inimă ale căreri bătăi făceau cărări prin zăpadă.

Ionuţ Popa (februarie 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se-arcuieşte-n clipe...

chiar de mă ştii cuminte nu am teamă
să cad pe coapse-n ploi seducătoare
şi mâna în adâncuri cu ardoare
s-o mai aplec trăgând de-a vieţii poamă
aştept c-un tremur să redai uşoare
ecouri din laringe... mai cu seamă
să-ntind pe buze albul ca o zeamă
şi să-ţi alint nesaţul cu fervoare
când se-arcuieşte-n clipe al tău spate
şi se inundă patul de-amândoi
îmi pare că zăresc înaripate
săgeţi de aburi ce pornesc în roi
spre-a ne urni din trupuri şi-n curate
simţiri să ne înalţe din puhoi

sonet de Ionuţ Popa (18 noiembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet

Iubirea-mi să o lepezi de povară:
La sânii tăi de stele să-mi sugrumi
Coşmarul anilor, cu părul sfoară.
Să ne iubim etern, în alte lumi.
Pătrunde enigmatică prin pleoapă,
Lăsând pe gene un sărut stingher...
Te prinde vântul şi din nou te scapă
În glasul meu uscat, când doar îţi cer:
O altă zi, purtată-n alte sfere
Prin care să zburăm de sus în jos;
Înmărmurit de-a vocii-ţi adiere
Şi-nveşmântat în alb de Făt-Frumos,
Te voi opri. Eşti fără de scăpare,
Vei fi a mea în dulcea încordare.

sonet de Ionuţ Popa (23 iulie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viziune (Sonet XXIX)

nu sunt aici - e-o fantasmagorie -
şi tot ce-am spus la fel se va întrece
cu-avântul lumii grosolan şi rece
în ce-a rămas şi va urma să fie
al gropii rânjet plânsete petrece
pe spate-mi urcă un mânunchi de glie
când tot ce-i astăzi vânt de penurie
apleacă-n unde vocea s-o înece
e seară-acum şi trag de umbra-mi goală
cu-arome dulci amare - nu se ştie
pe-un alt zenit se frânge-o altă coală
mai albă decât prima... ce să fie?
şi mă întreb pierdut: "de ce banală
răsare din nimic o letargie?"

sonet de Ionuţ Popa (9 martie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi cern curatul chip...

eşti mai senină ca un gând senin
şi ochii tăi ascut orice gândire...
din alb către verzui eşti o sclipire
ce fulgeră şi taie flori de crin

când glasul tău se zbate-ntre a fi
mirabil scut şi vânt de penitenţă
m-aş dezlega uşor de abstinenţă
şi m-aş sălta în ceţuri ori în gri

spirale triste zămislite-n nori
să-ţi cern curatul chip în stropi de ploaie
şi să cobor rapid să-mi intre-n pori
să-mi spele trupul... - apa să-mi jupoaie

orice relicvă că mai sunt azi om
şi că te vreau atom după atom

sonet de Ionuţ Popa (31 august 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din vânturi moi se-apleacă-o sfâşiere

Din vânturi moi se-apleacă-o sfâşiere;
o ploaie-aş vrea ca fruntea să mi-o stingă.
De-nstrăinarea ce mă strânge-n chingă
să pot scăpa e tot ce mintea-mi cere.

Imagini sparte-n cor să mă atingă
şi să-mi înalţe trupul în cădere,
găsesc că-i bun augur. Ce mângâiere
mai am când ochii-n suflet fac să ningă?

Mă las cuprins de-o stranie durere,
văd patul alb şi-n dreapta o seringă,
şi dau să fug, să scap - e totul vrere.

O altă rană, rana vrea să-mi lingă,
dar urc pe-un nor şi plec c-o adiere,
strigând în gol: nu-i chip să mă învingă!

sonet de Ionuţ Popa (2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

E douăzeci şi doi...

E douăzeci şi doi: ce surd decembre
îmi bate-n lungul oaselor deşarte
şi-aruncă-n mine orologii sparte,
când Timpu-mi trage disperat de membre.

Din cerul var sarcastic El împarte
pioase rugi şi alb curat de febre.
E noapte-n zi şi-n ziuă sunt tenebre,
descoperind în tot secunde moarte.

Ce gol de iarnă... - mi-e tocită gheata,
când ironia-mi scutură grumazul.
Un nor anemic îşi revarsă pleata,

şi-n atmosferă simt cum trece gazul
dintr-ún plămân ce-a găzduit săgeata
momentelor din care-am tras extazul.

sonet de Ionuţ Popa (22 decembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvâcnirile, iubito

Zvâcnirile, iubito, îmi vin, le am şi pleacă
aşa, la fel ca tine când fugi, revii, nu stai,
şi-atunci îmi pare lumea netrebnică, o cloacă.
În pieptul meu, cu totul, pătrunzi ca un vătrai.

Ferestrele-n trecutul clement se cer deschise
(din viitorul aspru s-alunec în trecut)
să las în urmă ochii-mi ce, inundaţi de vise,
orbecăie în smoala căzută-n aşternut.

În gol privesc... deodată, spre mine, o statuie,
c-o aură umbrită, se-nalţă din Infern
să mi se-arunce-n suflet, şi-apoi să se încuie
în vid, precum uitarea şi gândul cel mai tern.

Zărind pecetea-n frunte, citesc însemnul urii:
"o albă ca zăpada şi neagră-n cerul gurii."

sonet de Ionuţ Popa (2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din clipe

îţi mai aminteşti de nopţile cu zăpadă
în care fulgii zburdau prin ceruri
ca porumbei minusculi
şi tu păreai asemenea lor
copleşită de vise?
te privea întunericul ochilor mei
din două bile negre
împotmolite în zăpada cărnurilor
îţi mai aminteşti de nopţile albe
în care bezna dormea în promoroacă
şi eu mă odihneam aidoma ei în gândul tău?
ni se întindeau picioarele şi braţele până în suflet
fugărind pe întinderea vastă a saltelelor
puful şi inocenţa de care am uitat...
îţi mai aminteşti de noaptea
în care am înghiţit stelele
şi milioane de îngeri
au eşuat pe sânii tăi vineţii?

poezie de Ionuţ Popa (13 septembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Allegretto

Se-nfige vârful ierbii în coatele-mi când tu mă
apuci de braţul vânăt - de vremuri necuprins -
şi ochii tăi de rouă cu vrere îmi consumă
arzândele sprâncene ce gura-ţi le-a încins.
Oboiul creşte-n fală şi cântă cu amor
un cântec alb în noaptea din cerul vocii tale,
când mă înalţ din roze şi-atunci când mai cobor
în mări voluptuoase de ronduri şi petale.
Eu sunt copac - tu norul ce mi se-aşază-n poală
şi îşi revarsă ploaia pe trunchiu-mi lunecos...
Ia-mi scoarţa şi clăteşte-o în recea-ţi năduşeală,
fă stropii să nu piară de sus şi până jos,
iar de recazi pe umbra-mi să o păstrezi în tine
cu amintirea sfântă când îngânai suspine.

sonet de Ionuţ Popa (12 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez la trena iernii...

visez la trena iernii pe-un vânt de primăvară
şi-mi trec prin emulaţii artere rădăcini
acaparând trăirea-mi zenitul mă-nconjoară
cu steaguri de lumină din cercul de lumini
de ce tu moarte alba te stingi de-acestă pară
şi braţele de sticlă ţi le aşezi pe-al meu
grumaz de-i iei culoarea şi îl înalţi să piară
în veşnicele dansuri de flori şi curcubeu?
ascund în ochiul serii o paşnică răcoare
şi calc în drum pe raze ca pe-ascuţite lame
chiar noaptea luna scoate săgeţile din soare
să-mpungă odihnirea şi-apoi să o destrame
îmbrac trudit amarul când de atâta dor mă
aruncă anotimpul pe-a-ngheţurilor formă

sonet de Ionuţ Popa (14 aprilie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altarul neputinţei

Am pornit la drum, cândva, cu doi îngeri laolaltă,
unul palid lăcrima, celălalt râdea de-o înaltă
umbră ce-şi purta pedeapsa într-o vreme de război
şi trăgând la o povară ca un car cu şapte boi.

Vina este-a cui greşeşte fără a plăti curând,
o povară-i cât o mie de credinţe la un loc
dar ne vom găsi finalul într-un colţ, pe un alt rând
şi nu vom zâmbi ori plânge pe la porţile de foc.

Visul vieţii viitoare este jocul de noroc,
o ruletă ruginită rar trece de primul joc
iar cu feţele de sticlă răstignite pe-un altar
trec suflete prăpădite într-un vid rudimentar.

Luna roşie, pe-o rană, reflectând lumini oculte,
cu pistruii de cristal, ne zâmbeşte-ameţitoare
când copacii zgribuliţi stau în spasme să asculte
simfonia dedicată unei raze solitare.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa din Valuri (29 octombrie 2007)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem scris la umbra unei nopţi endemice

Am rămas singurii oameni de pe lună
care mai latră la lume.
"Ei, şi?"
(Se auzea dintr-un colţ îndepărtat al lumii.)
Fiţi blestemaţi cu figurinele voastre ştampilate!
Ne-am săturat să tot alunecăm pe curcubeul acesta iluzoriu
cu paraşutele primite cadou din partea industriei voastre aeriene
şi care nu se deschid decât în vis,
cu semnături, autografe şi dedicaţii subliminale
încrustate pe retina nopţilor albe!
Prin arterele lumii curge lumina (electrică)
şi în sînul acesteia noi ne înfruptăm cu firimiturile roşii, portocalii,
galbene, verzi, albastre, indigo, violet
pe care le-aţi aruncat peste chelia zeului nostru hermafrodit.
Cine sunteţi voi să ne spuneţi cum să murim
pe braţele voastre telescopice,
ca apoi să ne astupaţi gurile, ochii, urechile
cu hîrtiile multicolore şi săltăreţe,
care glăsuiesc de dincolo de timp?

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa (2012)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzelor ursuze

Învaţă-mă, iubito, să vărs pe pleoapa ta ceară fierbinte
să nu mai vezi lumea în care suntem prinşi,
să nu te mai săruţi cu monştrii falselor cuvinte
prin parcuri şi dughene dezolante,
căci azi un taciturn aşteaptă printre frunze arămii
fantasmele ce ieri se regăseau abandonate.

Nici azi nu te-ai schimbat de haina ruptă şi murdară,
culorile-s la fel de nelalocul lor
şi-o pânză albă de păianjen îţi ascunde sufletul,
cuprins de remuşcări şi veşnic arzător.

Senin e cerul în această zi de toamnă,
doar câţiva nori timizi se scurg de-o parte
când steaua noastră cade arsă de indiferenţa
ce zace adânc în noi până la moarte.

poezie de Ionuţ Popa din Valuri (26 septembrie 2007)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem-crucişător

Talentul este crucea pe care poetul
o poartă tot timpul în spate ca un sclav
sau piatra de moară pe care trebuie s-o poarte
– tot timpul, vreau să zic – aproape de inimă,
şi-n cele mai adânci insomnii s-o rostogolească pe dealul,
pe dâmbul ridicat din visele celor căzuţi şi să lase în urma ei o urmă
sau să traseze cu muchia ei o cărare
pe care doar cei vii să păşească
spre o beţie adusă la rang de nemurire.

Auzi, poetule, te strigă acele cruci nepurtate,
te strigă de lene şi somn, te strigă-n somnul tău,
în somnul nostru, al tuturor,
ba chiar în somnul omenirii, te strigă, n-auzi?!
Fiecare cruce înălţată este un trup doborât,
Fiecare cruce nepurtată îşi poartă singură mândria
şi se ridică singură pe umerii celor căzuţi.

Alţii sunt oamenii care azi se poartă...
singuri, pe cărări şi cărărui,

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoftegma unei croitorese: politica este o haină cusută cu aţă albă.

aforism de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!