
Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte. - Apoi eu mă duc să-mi pot oile... îmi zise el cu hotărâre. Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul Siretului.
Mihail Sadoveanu în Un om necăjit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!



Miliardele de cosași, specii mărunte de lăcuste de toate colorile, sfârâiau asurzitor în întinderile caste; zvonul lor tindea să se statornicească în tâmplele lui Lupu ca un cântec propriu al urechii interne. Când și când, la cotiturile drumșorului printre lanuri, ori la o coborâre într'o vălcică, dădea peste pâlcuri de copaci care abia își clăteau frunzișul; turturele băteau din aripi și-și luau alene zborul; un popândău îl aștepta neclintit la marginea pulberei, până ce simțea cutremurul roților panerașului și trapul calului; atunci intra cu regret în căsuța lui subpământeană, ca să iasă iarăși în urmă, să cerceteze cu curiozitate ce a fost; paseri străine pluteau în înălțime; mai sus de ele stăteau alcătuirile fantastice ale nourilor albi de vară; zarea, pe întinderea câmpiilor, tremura într'o flacără de coloarea aerului; când se opri la o răspântie a lanurilor, ca să se orienteze, Mavrocosti auzi un buratic într'un plop, cerând ploaie; sunetul sacadat al gușei lui albe cuprindea în el o bucurie a întregii firi, care răspundea bătăilor inimii omului. Lupu simțea și el, ca toată firea, oboseala și în același timp deliciul și forța verii.
Mihail Sadoveanu în Nopțile de Sânziene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Ș-am mai văzut, la marginea târgului, șurile dărăpănate, pline de poloboace, unde ne j ucam d e - a a s c u n s u l, no a p t e a. Cu cât fior căutam prin colțuri negre, ș i cotrobăiam prin poloboacele răsunătoare și cercetam, prin podurile în care se furișau dungi albe de lumină, pe tovarășii ascunși!
Mihail Sadoveanu în Domnu' Trandafir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Pe când copiii se rânduiau cuminți în cerdac, eu rămăsei cu ochii holbați în cerul nalt și strălucit, unde vedeam pentru întâia oară în viața mea plutind un unghi de paseri negre. În liniștea care se făcu, le auzeam strigătul alb și straniu.
-Vin cocoarele, zise domnu Trandafir. Și eu repetai, în minte, fericit, cuvântul acela nou...
Mihail Sadoveanu în Cheia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii. Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochi triști, învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.
Mihail Sadoveanu în Un om necăjit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


La Hanul Alinării
La Hanul Alinării
Deodată m-am trezit,
Și harmăsarii disperării
În spulber de spumă-au poticnit.
Din umbra pridvorului ș-a scării-
Tu, scumpo, mi-ai zâmbit!
Mi-ai zis: Străinule pribeag,
De ani te-aștept și te-am dorit.
Când mi-ai sosit în prag,
E soarele la asfințit.
Îmi vii cu albe flori la tâmple
Și mă găsești între ruine.
Ce are să se-ntâmple,
O, călătorule străine?
poezie clasică de Mihail Sadoveanu din Daim (22 martie 1944)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!


Domnul Filip Nacovici, vechilul, toată ziua își purta trupul uriaș de la o arie la alta pe buiestrașul lui alb, și, cum ajungea într-un loc, descăleca și prindea să răcnească, zbârlindu-și mustățile mari, gălbii scuturându-și pe sus, amenințătoare, mâna dreaptă împodobită c-un harapnic unsuros. Printre sudălmile lui grozave, pe care le arunca învălmășit, cu obrazul roș și cu ochii bulbucați, se alegea o vorbă pe care o înmlădia dintrun chip deosebit, cu respect și grijă: Cuconașu! cuconașu cheltuiește, cuconașu păgubește.
Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr'o alvie îngustă în hrubă, într'un găvan de stâncă. Ca să-l pregătească pentru rugăciune, ucenicii ajutară bătrânului să se coboare pe trepte și să se scufunde de trei ori. Îl înfășurară apoi în poclăzi și sarici. Îi pieptănară barba și îi împletiră coama. Îi puseră straiu alb și comanac. Îngenuncheară ca să primească binecuvântare și se retraseră fără de niciun cuvânt, după datină. Ieșind în lumina după-amiezii, adunară vreascuri și cetini în mijlocul poienii, le clădiră cu meșteșug și aduseră jar dela vatra din lăuntru, unde se păstra foc fără moarte, dela începutul ciclurilor.
Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei batoze. Își călăuzi din hățuri calul pe lângă grâie în care începuse secerea. Linii de secerători erau împânziți prin ploaia de lumină; se înălțau, se aplecau, făceau să strălucească instrumentele grațios curbate ca un craiu nou, agitau o clipă deasupra capului un mănunchiu de spice. O femeie stătea cu mâinile în șold și începu un cântec tânguitor, îndulcit de depărtare. Se înălțară și alte capete înfășurate în broboade albe și'n frunze de brustur. Melodia conteni brusc. Rândul întreg făcu aceiași mișcare de aplecare asupra spicelor. Fusese observat.
- Femeile lucrează foarte harnic la secerat, își zise Lupu; și după aceiași observație a lui Leca, cât le umblă mâinile, nu-și contenesc vorba.
Mihail Sadoveanu în Nopțile de Sânziene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Balada bețivilor
M-au îmbătat bețivii, m-au îmbătat și pace!
Și n-am doar ce le face!
Și mă trezesc buimac, privind cum alții beu.
Ah! Numai ei să beie? De ce? Să beu și eu!
Mai trag o sârbă bună, mai beu și mă trezesc
Că singurel vorbesc:
,, O, soartă schimbătoare, ce râzi de omenire!
Nebun cel ce se-ncrede în tine peste fire,
Nebun cel ce bea apă, când vinu-i așa bun
Nebun e cel ce doarme, de mii de ori nebun.
Ah! Beat îs, Doamne sfinte! Voiesc să mă mai dreg
Și iau o cană plină, vorbesc și nu-nțeleg.
În jurul meu cu silă privirea mi-o cobor,
Sărmane autor!
Când zorii albi de ziuă odaia luminează,
De-abia câțiva-n picioare mai sunt și meditează.
Tablou-i tare jalnic, odaia e murdară,
Podeaua ințesată de hârburi de pahară,
Și toate sunt stricate, stricați cu toții sunt,
Căci n-a mai fost orgie mai mare pe pământ!"
[...] Citește tot
poezie celebră de Mihail Sadoveanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recomanda secțiunea cu Mihail Sadoveanu despre alb, adresa este:
