Nichita Stănescu despre Pământ

Eu cred că pământul e plat asemeni unei scânduri groase... că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc şi nici nu răsare acelaşi soare, ci cu totul altul după noroc mai mic sau mai mare.

Nichita Stănescu în Laus Ptolemaei, Câmp (1968)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rău de frumuseţe

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Măreţia frigului (1972)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut,
mai lasă-mă o secundă,
mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încins

Aş sta încins la şoldul tău
sabie scurtă, netocită
sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău
cu fruntea între sânii tăi, iubită.

Acoperit de răni adânci
te-aş fi-nvăţat pământul cum e.
Matriţă, trupul meu fu pentru stânci
şi limba mea vorbire pentru lume.

Mai bine sabie la şoldul tău
ca iute la mânie doamnă,
tu între bine şi-ntre rău
la mijloc să mă-nfigi sudalmă.

Rană să fiu, durere, sânge,
şi-al echilibrului când plânge,
lacrimă lungă, rea, de fier.
la cei ce nasc, la cei ce pier.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândirea miraculosului Copernic a diferenţiat net adevărul de bunul simţ. A putea să ajungi la ideea că nu soarele răsare şi apune, ci pământul răsare şi apune, înseamnă negarea vederii concrete în numele vederii abstracte, mai apropiată de adevăr. Gândirea abstractă are ca scop aflarea adevărului concret. Bunul simţ se află în contradicţie cu starea cosmică. Bunul simţ nu este interesat de adevăr, ci de aşezarea în adevăr. Adevărul nu are bun simţ. El se are numai pe sine şi este indiferent.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmp

Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase,
că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc
şi nici nu răsare acelaşi soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci când sunt nori
nu răsare nimic, şi mă tem
că s-a sfârşit definitiv cu şirul de sori
lunecând dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun şi cercetătoare,
care să-mi spună-ncotro trebuiesc îndreptàte
câmpiile, să-ntâlnească alt soare.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Laus Ptolemaei (1968)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul unei nopţi de iarnă

Apărea în stele dinţate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopţile mele, în nopţile mele.
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,

Şi nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuţi,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
şi ei mi se topeau în răsuflare.

Pân' la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirări V

Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această departare cosmică la om dintre gură şi hrană izoleaza omul de cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creeaza bunul simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nici o demarcaţie între gura şi hrană. Ea manâncă fiindu-şi sieşi de mâncare.

În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărţită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanţa dintre gura şi hrană este scurtată prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de măreţie, de forţa, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.

Distanţa între gură şi hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanţa enorma la om între gură şi hrană constituie febleţea sa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mi

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!