Rainer Maria Rilke despre Pământ

Primăvara s-a întors. Pământul este precum un copil care ştie poezii.

citat clasic din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parc-ar ofili grădini, departe-n ceruri;
şi cad cu dezminţite gesturi.

Şi-n nopţi cade pământul greu
din toate stelele-n singurătate.

Noi toţi cădem. Şi mâna asta cade.
Şi uite cealaltă. Ea e în toate.

Şi totuşi este Unul care ţine
căderea asta blând în mâna lui.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alinarea Mariei cu cel înviat

Ce-au simţit atunci: nu este oare
decât orice taină mai dulce
şi tot pământesc:
când puţin palid încă de groapă,
uşurat a mers către ea:
înviat în tot locul.
O, către ea, mai întâi. De nespus
le era vindecarea.
Da, se vindecau, asta era. Şi n-aveau nevoie
să se-atingă tare.
El puse, de-abia o secundă,
a lui – în curând
veşnică – mână, pe umărul ei femeiesc.
Şi ei începură,
tăcut ca pomii-n aprilie,
şi neţărmurit,
acest anotimp
al supremei lor legături.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Viaţa Mariei, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară

Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,
i-l ţin copaci la poale de ponor;
iată: acum s-a despărţit pământul
într-unul ce se-nalţă şi altul căzător;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,
nici chiar întunecat precum o casă,
nici invocând nemărginirea toată
precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,
nelămurită, spre-mpliniri crescând;
când mărginită, când înţelegând,
în tine când o piatră, când o stea.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce citeşte

Citeam de mult. Din după-masa ceea
când ploaia la ferestre fremăta.
Vântul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gânduri,
alături timpul se zgâia la rânduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bâiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frâng
din rândurile lor împrăştiate...
Acuma ştiu că peste încărcate
grădini, sclipind, sunt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pâlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XII

Slavă duhului; unirea mult râvnită
el ne-o poate da. Trăim doar semne.
Paşii mici ai orelor dânsul le-însemne,
lângă ziua cea drept hărăzită.

Nu ştim locul nostru-adevărat,
dar purtarea dreaptă ne sporeşte
şi aflăm pe cei ce ne-au aflat;
iar pustiul necuprins rodeşte...

Năzuinţă pură. Cântec al puterii!
Trebilor îngăduite, mulţămită,
n-ai scăpat de praştia durerii?

Pe ogor cu sârg ţăranul stăruie
şi sămânţa-i verii rod sortită.
Dar nu e de-ajuns: pământul dăruie.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XIII

O, pară, vişina, mărul în pârg,
agrişele... poamele toate vorbesc:
de moarte vorbesc, de-al vieţii sârg...
îl presimţi şi pe-un chip copilăresc.

Gustă sucul: purcese departe.
Simţi molcom pe limbă tâlcul nespus;
curg gânduri fără vorbe deşarte;
prinse-n rod, carnea lor ni le-a spus!

De rosteşti vorba: măr, toţi o ştiu;
dar mai dens dulce suc simte gura
mângâind legănat muşcătura,

limpezit tot mai treaz, străveziu;
Îndoit râs solar, pământesc –:
O trăiri!... Simţământ... urieşesc!

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul XII

Să vrei prefacerea! prins de-al văpăii avânt,
ce-ţi poate ţie răpi a prefacerii fală?
Faurul spirit oricare, ce-i pământesc îndrumând,
iubeşte în chipul zvâcnind răsturnata migală.

Ce-i rămas neclintit, încremenire-nseamnă!
Afli-adăpost în groaza ce nevăzut ameţeşte?
Aşteaptă! Năprasnic veghează mai cruntă năprasnă!
Vai ţie! – Securea ascunsă pândeşte!

Dar cunoaşte izvoru-n şuvoi a cunoaşterii fire,
cârmuind-o voios prin plăsmuiri luminate
ce sfârşind, ades reîncep prin sfârşitul ce piere!...

Fericirea oricare se naşte din despărţire
străbătând-o mirată. Dar Daphne, schimbată
în laur înmiresmat, te vrea adiere!

poezie de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea a doua, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci, doamne, marile oraşe

Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt şi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
şi să-l aline nu e alinare,
şi curg micile-i ore risipite.

Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu şi rău,
în case-adânci, şi gestu-i înspăimântă,
speriaţi mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt.

Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veşnic cenuşii,
şi nu ştiu că afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii –
şi nu pot fi decât copii şi-s trişti copii.

Cresc fete-n floare spre necunoscut
şi le e dor de calma lor copilărie,

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzica

Domnului Lorenz Lehr

Aceea care doarme... ca la neprihănita-i deşteptare
să fie atât de trează că noi cu toţii adormim
năuciţi de a ei trezie... O spăimântare!
Loveşte pământul: răsună surd, gloduros,
înfundat şi-mbrobodit cu scopurile noastre.
Loveşte steaua: ţi se dezvăluie uluitoare!

Loveşte steaua: cifrele nevăzute
se împlinesc; cu ajutorul atomilor
se înmulţesc în spaţiu. Sunetele iradiază.
Şi ceea ce-i aici ureche pentru
plinul lor val de val,
undeva-i de asemenea ochi: aceste domuri
se boltesc undeva în Ideal.

Undeva muzica dăinuie, cum undeva
lumina asta o auzi ca un zvon depărtat...
Doar pentru simţurile noastre toate sunt

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Dedicaţii, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!