anatomie şi stele

Pendulez în spaţiu de fericire beat

Mi-am luat mâna stângă în mâna dreaptă
Să-mi port sufletul turnat într-o ladă.

Mă-nţeapă soarele lateral, curcubeul în spate,
Florile din sân cu lacrimi sunt udate.

În anatomia sângelui meu sunt pagini alese
Cu versuri de pe buzele tale săţios culese.

Le sărut la rându-mi cu buzele mele
Şi lada se umple cu îngeri şi stele.

Merg mai departe de mânerul umbrei legat
Şi pendulez în spaţiu de fericire beat!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu atracţia gravitaţională e de vină

pentru că am uitat zborul
ştii ce-i mai grav
faptul că lumea mea nu e aici
de fapt lumea asta nu există
e o proiecţie
o prelungire a visului
un fel de a scăpa de nemărginire
sau nu
eu nu exist
lumea nu mă cuprinde
eu nu o pătrund
găsesc uneori dovezi
din iubire îmi cresc certitudini
când spre adâncul căutărilor
când spre înaltul pierderii de sine
un fel de a ascunde răsăritul
cu o poveste despre stele

ştii ce este mai lipsit de sens
felul meu de a spera să găsesc logică iubirii

[...] Citeşte tot

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa şi grăjdarul (banc versificat)

Dintr-un fort de şase stele, una dintre-acele fete
(sânge-albastru, trup de floare, gene lungi şi lungi picioare)
silueta de albină şi-o coboară printre cete
(servitorii-mpărăţiei) să îi vadă toţi ce are.

Într-o parte şi grăjdarul saliva după femeie
şi, lovit de o săgeată, se îndrăgosti prosteşte,
când în mintea-i de găină se produce o scânteie
(prostu-i şi mai prost atuncea când e trist şi când iubeşte).

Planuri mari răzbat în capul tânărului slujitor:
fizică, anatomie, toate câte sunt pe lume;
dintre-aceste numai unul îl va face-nvingător.
Să vedeţi ce-a copt o minte ca un val pierdut în spume.

"Ce-ar fi dacă, eu, poimâine aş vopsi un cal în verde
să-i atrag prinţesei grija, poate va vorbi cu mine,
poate-ar vrea să ne cunoaştem... Asta e! Nu am ce pierde,
chiar de planu-i un dezastru şi isprava nu va ţine."

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa (6 septembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mix

Cât de greşit, pe suflet, spirit,
Îl judecăm la fel precum pe corp,
Ne întrebând naivi de ce e orb
Şi mut şi surd şi ocult, empiric!?

Tot credem putregaiul din coşciug
Ce-ar fi supremul, de ce suntem, anatomici;
De mâini zbierând ne plângând comici,
Purtaţi de nas cu parul de belciug.

Sau doar mimăm că nu am şti de haruri
Primite, ca şi cum doar le-am merita
Indiferent de cum am fi; le-am tot avea
Ca şi când făr-a da... le merităm eterne daruri!?

E greu de spus de corp suntem în fond,
Că el dispare sigur când spui "oare-s cine?";
Tipar croit se promenând pe oasele divine,
Sau plutim flu, halou, o buclă de fum blond?!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţa mare a oraşului

Mâine în piaţa mare a oraşului,
unde din când în când prinde viaţă o statuie
şi pleacă la plimbare pe străzi cu mâinile la spate,

noile colecţii de modă ale sezonului,
vom afla adevărul.

Va fi multă lume acolo,
ca la căderea unui meteorit pe de-a-ntregul de aur,
ceasul din turn îşi va număra secundele,
precum căutătorii perlele scoase cu greu
din scoicile adâncurilor;

Adevărul nu-i o simplă gloabă biciuită din urmă,
de un căruţaş în zdrenţe, pe de-asupra, alcoolic,
nici vreo cârpă, preş, sau muc de ţigare
aruncat de la vreo fereastă deschisă;
el este Făt- Frumos,
el este mereu Făt- Frumos
chiar dacă adus de spate,

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!