feudalism şi timp

Şanţul feudal

În context contemporan
Şanţul feudal e locul
Unde mi se scaldă blocul
Treisprezece luni pe an.

epigramă de Gheorghe Buliga (1981)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incursiune în timp

În societatea primitivă
Omul pe om se mânca.
În societatea sclavagistă
Omul pe om se vindea.
În societatea feudală
Omul de om avea fală.
În societatea capitalistă
Egalitate nu mai există.
În societatea comunistă
Proprietatea nu mai există.
Doar în pronia cerească,
De la Dumnezeul mare, sfânt,
Mai poate omul să primească
Ce nu are pe pământ.

poezie de Dumitru Delcă (25 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castelul din Carpaţi datează din cel de-al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voievozilor, mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani erau nevoiţi să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela şi mai ales, la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin proliferarea enclavelor trecutului, un fel de muzee vii, cresc şansele de supravieţuire ale rasei umane în cazul unei calamităţi grave. Asemenea comunităţi ar putea servi drept material didactic empiric. Astfel, copiii ar putea petrece câteva luni într-un sat de tip feudal, trăind şi muncind aşa cum o făceau copiii cu secole în urmă. Adolescenţilor li s-ar putea cere să petreacă un timp într-o comunitate de la începuturile erei industriale şi să lucreze în "morile" şi fabricile sale. O asemenea educaţie, "pe viu", le-ar oferi perspectiva istorică pe care nu le-ar asigura-o nicio carte.

Alvin Toffler în Şocul viitorului, Enclave ale trecutului
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plastică medievală

Plouase...
Şi şoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinţi de piatră,
Cu seniori şi cu vasali,
Cu cerbi goniţi de câini ce latră
Şi-ntregul fast al vieţii feudale
Cu castelanii ei medievali...

Deşi ne cunoaşteam de-atâţia ani,
Noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.
Că ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani...

Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oţel
Ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,
Şi-un zgomot de metal ne-a deşteptat
Exact în clipa când ne sărutam

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru faptele diverse (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alexandra, lacrima mea

eu sunt republica feudală în care tu ai crezut când ai format 112,
copile, tu nu ai auzit de Kafka?
o fiară absurdă circulă liber prin mine,
în timp ce sistemul de cuşti, din ce în ce mai larg,
îţi îngustează fiinţa până la dizolvare în
acidul unei generale indiferenţe;

mă intrigă, fireşte, să văd că unii cetăţeni
o iau razna,
că în ciupercăria atent controlată
mai apare câte-o pălărie de şarpe,
cine te-a pus, Alexandra, să încerci pălăria?
tu, Scufiţă a pădurii de uscături,
de ce îmi dai bătăi de cap,
tocmai acum când,

prost moment ţi-ai ales să devii înger,
tu nu ştii că în republica populară îngerii se vând pe tarabe,
că foc de artificii facem
din steaua ta,

[...] Citeşte tot

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!