mamifere şi moarte

Amigdalita

ai băut singură
cu înghiţituri strangulate
din apa râului care trece, la rece
prin epoca
ta de piatră dospită (?!) acum
să mănânci tot aşa
o bătaie soră cu moartea
de la ursul de peşteră prin
evocarea lugubră
a copiilor seceraţi de
amigdalită-ntre blănuri
de mamifere - mult
mai mărunte

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea omului

Nu-n múşchi îi stă a lui putere,
Cum stă la multe mamifere,
Nu stă-n picioare, mâini sau gură,
Nici în venin sau muşcătură.

Puterea lui stă-n raţiune,
În minte şi-n înţelepciune.
Mai tare este raţiunea
Decât e muntele, genunea;

Mai tare e ca apa, focul,
Pământul, cerul şi norocul,
Granitul, fierul, diamantul,
Balena, leul, elefantul;

Mai tare este ca rechinul
Ca soarta crudă, ca destinul;
Mai tare e decât e boala
Şi chiar ca moartea, infernala.

poezie de George Budoi din Omul şi umanitatea în aforisme şi epigrame (3 februarie 2023)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele rechin alb (Carcharodon carcharias), numit şi moartea albă, nu-şi pierde vremea cu plevuşcă. Fiind cel mai mare carnivor existent pe pământ, "demni" de a fi prădaţi de el sunt peştii osoşi mari (de ex. tonii (tonul roşu de Pacific poate ajunge până la 450 kg), peştele-lună (Mola mola) (care poate ajunge la 2300 kg)), peştii cartilaginoşi mari (batoidee), alţi rechini (ex. rechinul-balenă), delfinii, balenele cu cioc, balena cu cocoaşă, mamifere marine mari, cum ar fi: focile, focile cu blană, elefanţii-de-mare (masculul poate ajunge la 2300 kg), leii-de-mare (masculii de Zalophus californianus au c. 300 kg) ş. a.

George Budoi în Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (2 decembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La naşterea mea

"Poezia nu e un mamifer
şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.
Îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig:
s-a născut un poem!
Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,
pe vreme de ploaie,
în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt,
la orele două după-amiază, fix când pleca
ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară.
Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive.
Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,
mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,
şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.
Numai că, privind pe fereastră, doctoriţa şi-a pus palma la gură,
pe stradă tocmai trecea un cortegiu funebru,
cineva se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ.
Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,
cine-i acela care îl va înţelege
şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori.
Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume

[...] Citeşte tot

poezie de Varujan Vosganian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!