Când ascult această muzică de Mozart, îmi cresc aripi de înger.
Emil Cioran în Cartea amărăciunilor
Adăugat de Oana
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dragostea crește în ardorile banalității și se micșorează în trezirile inteligenței. Dobitocia extatică se repetă cu ușurință, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. "Creșteți și vă înmulțiți" - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală și incapabile de voluptăți fără tăvăliri.
Emil Cioran în Îndreptar pătimaș (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
În melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.
Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Blestemul este o provocare nemăsurată și el crește în tărie cu cât se îndreaptă înspre nemăsurat.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ceva e pozitiv când are o legătură lăuntrică cu viitorul, când crește spre el.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cum viața nu-i respirabilă la rece, găsi-vom focurile să aprindem mințile? Nădejdile cresc din incendiul lucidității.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
A suferi este modul suprem de a lua lumea în serios. Cu cât crește însă suferința, cu atât învățăm mai mult că lumea nu merită s-o luăm în serios.
Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Alexandra Haret
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Ne propuneți bucuria: dar cum s-o primim din afară? Căci dacă ea nu crește din noi, nu izvorăște din rezervele și ritmul nostru interior, orice intervenție exterioară este sterilă.
citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.
Emil Cioran în Lacrimi și sfinți
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Drama omului și a timpului n-o trăiește decât acela care a separat timpul de existență și care în această disociere, fugind de existență, e apăsat de timp. Și acela simte cum crește în el timpul asemenea morții.
Emil Cioran în Principiul satanic în suferință
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adâncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfârșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistență, când avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.
Emil Cioran în Pe culmile disperării
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toți să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine și mă mir cum nu izbucnește pentru a nimici lumea asta, pe care aș înghiți-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt ființa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări și întunecimi, de elanuri și de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăși până la iluzie și se dilată până la infinit, ce moare și ce crește în același timp, încântată între nimic și tot, exaltată între speranța nimicului și disperarea totului, crescută în parfumuri și otrăvuri, arsă de iubire și de ură, nimicită de lumini și de umbre. Simbolul meu este moartea luminii și flacăra morții. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaște în fulger și în trăsnet. Și întunericul însuși nu arde el în mine?
Emil Cioran în Monopolul suferinței
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Slăbiciunile pentru absolut îți dau gustul autodistrugerii. Și atunci îți apare deodată în minte imaginea mânăstirii și a bordelului. "Celule" de-o parte și de alta. Femei, tot așa. Dezgustul de viață crește atât în umbra curvelor, cât și a sfintelor.
Emil Cioran în Lacrimi și sfinți
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adâncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfârșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistență, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.
Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Istoria nu e comparabilă nici unui fluviu și nici unui lanț. Ea își are o creștere specifică, nereductibilă nici la concepte organice și nici mecanice. De aceea este atât de greu să întelegem istoria cu toate că trăim în ea și suntem până la un anumit grad istorie.
Emil Cioran în Schimbarea la față a României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îți revine, aceeași întrebare: Ce caut eu aici?
Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când te gândești la grandoarea patetică a tristeții muzicale în "Simfonia a III-a" a lui Beethoven unde tristețea crește în dimensiuni atât de mari, încât leagă lumile, construind deasupra lor o boltă sonoră, un alt cer atunci finalul trist al operei lui Mozart nu depășește dimensiunile unei inimi, nu înfrânge cadrele unui suflet.
Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Teama ce se naște "din senin"... Singura, de altfel, și cea mai întunecată. Ea este echivocă asemenea unei înmuguriri sumbre - și generează o muzică de flaut trist și aiurit. În camere tăcute de hotel sau pe străzi înguste ale unui oraș vechi ea crește și ne verifică dezrădăcinarea.
Emil Cioran în Cioran și muzica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fără Dumnezeu singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, noblețea tăcerii ne domolește aiureala nemângâierilor. După ce am pierdut toate, ne recâștigăm cumpătul înveșnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite... În încercarea ultimă de a ne îndestula dorința de somn, Dumnezeu devine cuib de câte ori cresc aripi oboselii noastre.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Echivocul iubirii pleacă din faptul că ești fericit și nefericit în același timp, chinul egalând voluptatea într-un vârtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste crește cu cât femeia te înțelege și te iubește mai mult. O pasiune fără margini te face să regreți că mările au fund, și dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfârșitul azurului. Cerul măcar n-are granițe și pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Emil Cioran despre creștere, adresa este: