Jules Verne despre timp

Castelul din Carpaţi datează din cel de-al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voievozilor, mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani erau nevoiţi să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela şi mai ales, la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phileas Fogg era unul dintre oamenii aceia matematici, exacţi, care, niciodată grăbiţi, dar totdeauna gata, îşi economisesc paşii şi mişcările. Nu umbla niciodată mult, pentru că alegea drumul cel mai scurt. Nu-şi îngăduia nici un gest de prisos. Nu fusese văzut mişcat sau tulburat. Era omul cel mai puţin grăbit, dar sosea totdeauna la timp unde avea nevoie. Trăia singur şi pentru a spune astfel, în afară de orice legături sociale. Ştia că în viaţă trebuie să te ciocneşti cu lumea şi cum relaţiile acestea întârzie, nu se ciocnea cu nimeni.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre boierul Gorj, se zvonea că i se alăturase din patriotism vestitului Rozsa Sandor, un fost tâlhar de drumul mare, din care războiul de independenţă făcuse un erou de dramă. Din fericire pentru el, Radu Gorj se despărţise după sfârşitul luptei de banda compromiţătorului haiduc şi acesta se dovedi un gest înţelept din partea sa, fostul tâlhar, redevenit căpetenie de hoţi, sfârşind prin a cădea în mâinile poliţiei, care se mulţumi să-l închidă în temniţa din Gherla. Cu toate acestea, o altă versiune fu îndeoşbe primită de către oamenii comitatului şi anume: că boierul Radu fusese ucis în timpul întâlnirii între Rozsa Sandor şi vameşii de la hotar. Nu era adevărat, măcar că boierul Gorj nu se mai arătase de atunci în cetăţuie şi că nimeni nu se îndoia de moartea lui.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine numărate, vreo şaizeci de case povârnite care încotro pe singura uliţă, împodobite cu un acoperiş năzdrăvan, a cărui coamă depăşeşte pereţii de chirpici, cu faţada privind spre grădină şi având drept etaj podul cu ferestruică, iar drept acaret un hambar părăduit, un staul strâmb de-a binelea, acoperit cu paie, ici şi colo un puţ străjuit de cumpăna de care atârnă găleata de lemn, două trei bălţi care "o iau din loc" pe timp de furtună, pârâiaşe cărora vaduri întortocheate le înseamnă albia, aşa arată satul Vereşti, ridicat pe cele două laturi ale uliţei, între talazurile piezişe ale trecătorii. Dar totul e proaspăt şi atrăgător; flori la porţi şi la ferestre, perdele de verdeaţă căptuşesc pereţii, ierburi ciufulite se amestecă cu aurul vechi al stufului, plopii, ulmii, fagii, brazii, arţarii, se caţără deasupra caselor "pe cât de sus se pot căţăra". Mai încolo se înşiruie treptele intermediare ale lanţului muntos şi în ultimul plan, albăstrite de depătare, vârfurile cele mai înalte ale munţilor se pierd în azurul cerului.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se ştia dacă Phileas Fogg are nevastă, copii, părinţi, prieteni. Trăia singur în locuinţa-i din Saville-Row, unde nu răzbea nimeni. Despre interiorul lui nu se puteau spune prea multe. Un singur servitor îi era de ajuns. Dejunând şi cinând la club, la ore precizate cronometric, în acelaşi salon şi la aceeaşi masă, netratându-şi colegii şi neinvitând vreun străin la el, se întorcea acasă, pentru a se culca numai, exact la miezul nopţii, nevroind să profite de încăperile confortabile pe care Reform-Club le ţinea la dispoziţia membrilor cercului. Din douăzeci şi patru de ore petrecea zece la domiciliul său, dormind şi ocupându-se cu îngrijirea ţinutei sale. Dacă se preumbla, se preumbla întotdeauna cu pasul măsurat în antreul cu mozaic pe jos, sau pe galeria circulară deasupra căreia se rotunjeşte o cupolă cu geamlâcul albastru, cupolă sprijinită de douăzeci de coloane ionice de porfir roşu. Dacă dejuna sau cina, bucătăria clubului îi punea la dispoziţie toate bunătăţile sale; oamenii de serviciu ai clubului, grave personaje îmbrăcate în haine negre, îl serveau în vase speciale de porţelan pe lenjerii de Saxa; îşi sorbea băuturile din pahare de cristal fin. A trăi în astfel de condiţii înseamnă să fii un excentric şi trebuie să mărturisim că excentricitatea e bună.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!