spaimă şi suflet

Orice om care nu s-a implicat, care nu face tot ce-i stă în putinţă, care nu joacă pe miză mare şi nu trăieşte la un standard de excelenţă este la un nivel profund un om cu spaime care trebuie vindecate. Acum, trebuie să fiu clar: nu există niciun suflet pe planetă care să nu aibă o frică, ceva care-l împiedică să trăiască la adevăratul lui potenţial. Repet, însăşi condiţia de fiinţă umană este una a imperfecţiunii şi o mare parte din această imperfecţiune apare din cauza spaimelor pe care le-am acumulat atunci când am părăsit perfecţiunea naturii noastre originare şi am intrat în lume.

Robin Sharma în Descoperă-ţi destinul (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşertăciune

Toată ziua, toată noaptea treaz,
Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă
Să fiu gata pentru care ceas
Când o taină poate se dezleagă?

Taina celor taine fără număr,
Înnădite şi încrucişate
Între creştet, inimă şi umăr,
Jugul, hamul meu de rob şi frate.

Traista-i gata, cârja-i în pridvor,
Drumul o să fie lung pe lună,
Drumul de un om şi un picior
Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună.

Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,
Clopot, voce, tunet să mă strige,
Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,
Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi (1959)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spaima unui vis

Merg, Doamne, pe calea ce-ai deschis,
şi darul tău de viaţă l-am preschimbat în vină,
calc cu putere piatra, mă-ndemn către lumină,
dar tot mă doare cerul cu spaima unui vis.

Zadarnic răsucesc în suflet suferinţa
cu mâinile de carne, de sânge şi de duh,
nu ştiu să-i torc din caier "firul de văzduh",
ştergar de glorie să-şi facă pocăinţa!

poezie de Silvia Velea
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim cuvânt

De-aceea, hai să plecăm: noaptea-a ajuns aici de-acum;
Ziua-i demult epuizată, păsările au zburat,
Iar noi am cules tot ceea ce zeii au semănat;
Disperare şi moarte; beznă peste pământ şi fum;
Specie de huhurezi, ne-am pierdut de-înţelesul bun
Al lacrimii şi-al surâsului, noi nu am cultivat
Decât flamura propriei oglinzi, orgoliul nemăsurat
Ne conduce sufletul pervers spre-un viitor deja postum.
De-aceea, hai să plecăm: spre-o mai stranie şi rece zi,
Spre Sterpele Ţinuturi unde cei drepţi şi cei nedrepţi
Nu vor mai munci, unde bătrânii se vor putea odihni,
Liberi de spaime, de iubiri, dorinţi – pe deplin înţelepţi.
Să ne-împletim ţepii mâinilor rugând pământul orb
Să ne înghită inimile seci şi să le transforme-n colb.

poezie de Ernest Dowson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e frică, mamă...

Mi-frică, mamă... Mi-au plecat feciorii
Spre-ndepărtate lumi mai călduroase,
Prin mine zboară infernal cocorii
Şi mi-au rămas doar amintiri în oase.

Mi-e frică, mamă... Nu mai ştiu de mine
Pierdut-am doina, lacrima şi dorul,
În ochii mei în van se trag cortine,
Firul din of îşi schimbă-ades fuiorul.

Mi-e frică, mamă... Iar primesc păcate
Ca nişte frunze-nlănţuite-n clipe
Pavând cu negru străzi de nedreptate
Pe gândul meu ce nu poate să ţipe.

Mi-e frică, mamă... Parcă-i întuneric
În mintea mea cea stoarsă de substanţă,
Văd numai titluri pe gigant generic,
Eu sunt o umbră fără importanţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Doroftei (2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă vreo cetăţuie a fost cândva durată spre a fi sălaşul oaspeţilor acestei mitologii româneşti, nu era ea oare castelul din Carpaţi? Pe podişul lui singuratic, accesibil numai prin stânga pasului Vulcan, adăpostea fără îndoială balauri, iele, strigoi şi poate chiar vreo câteva stafii din neamul boierilor Gorj. De aici, o faimă rea întru totul îndreptăţită, după cum se zicea. Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaştină nesănătoasă împrăştie miasme pestilenţiale. Numai a te apropia până la un sfert de milă de însemna să-ţi rişti viaţa în lumea asta şi mântuirea sufletului în cealaltă. Ceea ce se învăţa în mod curent la şcoala dascălului Hermod. Această stare de lucruri trebuia să ia totuşi sfârşit în clipa când din vechea fortăreaţă a boierilor Gorj nu se va mai fi rămas nici piatră pe piatră. Şi tocmai aici intervenea legenda.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada călătorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasă

Prin noaptea-mbâcsită cu fum de maşini
Mai tremur-apatic, miresme-n grădini...
Şi-o grea întrebare mă sapă vârtos:
Urât e frumosul, urâtu-i frumos?

Din astrele bolţii tot picură, arar,
Sclipiri îngheţate, ce pier în zadar;
Nu-i cerul nădejdea spre care să-nşir
Haotice gânduri, în nopţi de delir.

Lătraturi de spaimă se-aud de prin curţi –
E ora la care nu poţi să mai uiţi.
Cumplite-amintiri răsar, zgrepţănând,
În porţi reci de suflet, trecutu-nviind.

“Cri-cri!” – s-aud greieri în bezna profundă
Şi spaime – o mie tot trupu-mi inundă
De ce doar angoasa în preajmă îmi şade
Când pleoapa de plumb pe ochiu-nvins cade?

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea pe munte

Ceaţa s-a ridicat de pe mare şi-a încoronat
Tristele, singuraticele promontorii de pe coastă;
Cutreieră un glas, venind din adâncimea vastă
A apei la miezul nopţii, solemn şi vibrant.

Un sunet moare pe fiece-altar de granit, înalt
Şi intens ca tropotul unei oştiri mărşăluind sub fereastră,
Însingurat ca lamentarea unei stafii sub o lună-albastră,
Dezolant ca diapazonul celor înecaţi în mările de cobalt.

Muntele nu mai pare-un lucru fără suflet, impasibil minereu,
Ci mai degrabă forma unei spaime străvechi nevindecată,
În întuneric şi-n furtunile Haosului născută,-n strai cernit,
Printre tunetele unui cer în care nu mai există niciun zeu –

O Prezenţă chircită, enormă, severă şi crispată,
La picioarele căreia apele omnipotente jelesc necontenit.

poezie de George Sterling, 1869 – 1926, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, Iubire plină de transfigurare! – artele frumoase sunt copilele tale; tu ai călăuzit întâia oară pe pământ sfânta poezie, singura hrană a sufletelor nobile, care trimit din singurătate cântul lor dumnezeiesc celor mai îndepărtate generaţii, îndemnându-le prin cuvinte şi gânduri, inspirate de cer, la fapte glorioase; tu aprinzi din nou în inimile noastre singura virtute folositoare muritorilor, Tu eşti Mila care aruncă uneori o umbră de surâs pe buzele nefericitului condamnat la suferinţă şi tu faci să renască fără încetare puterea cea divină şi zămislitoare a fiinţelor, fără de care totul ar fi haos şi moarte. Dacă ne-ai părăsi, tu, iubire, Pământul ar ajunge neroditor; vieţuitoarele ar fi vrăjmaşe între ele; soarele – foc vătămător, iar lumea – jale, spaimă şi distrugere universală.

citat clasic din Ugo Foscolo
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător

În portul alb, în care-am ancorat,
Nici un pilot nu ştie cine sunt,
Nici câte vieţi întregi am navigat
Neîncetat,
Scuipat de ploi
Şi pălmuit de vânt...
Dar cine-anume sunt cu-adevărat
Nu ştiu nici eu...
Nu ştiu decât că sunt un matelot,
Şi-atâta tot...
Şi-acelaşi matelot voi fi mereu!...

Sunt matelotul blestemat —
Un lup-de-mare derbedeu,
Beţiv,
Suspect
Şi mincinos,
Cu capul gol,
Cu trupul dezmembrat
Şi sufletul întors pe dos —

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Dimineaţa, XXIX, nr. 9697 (25 decembrie 1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

Blaise Pascal în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea

Deschide-mi poarta, nu-s ce par a fi!
Eu înlesnec, doar, trecerea spre-o lume
În care nici regretele postume,
Nici lauri sau averi nu pot veni.

Deschide-ţi sufletul, de-acum e-al meu!
Ţi-l voi elibera pe căi celeste
Spre Casa de lumină care este
Al sufletelor neştiut nucleu.

Te înspăimânt? De ce? Nu-i niciun chin,
Iar haina mea cea neagră va ascunde
Din timpul tău, doar câteva secunde
În care voi lua ce ai divin.

Ascultă-mă! Deschide şi-ţi promit
Că va uita de pământeana-i viaţă,
De tot ce-l înconjoară şi-l răsfaţă,
De trupul ce, o vreme, l-a primit.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva... Şi acum...

Am avut cândva o mamă,
Însă a plecat la cer.
Azi zâmbeşte dintr-o ramă,
Sufletului meu stingher.

Am avut cândva speranţe,
Dar s-au dus încetişor.
N-am acum decât restanţe
Şi în inima doar nor.

Am avut cândva iubirea,
Dar am rătăcit-o-n drum,
Mi-a rămas dezamăgirea,
Viselor făcute scrum.

Am avut cândva petale
Peste crângul zorilor,
Dar anii s-au dus agale
Spre albul ninsorilor.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Aud o dulce melodie, un sunet tainic
Ce îmbată auzul meu.
El vine încet şi de departe,
În noaptea plină de mister.
E somnoros, e cam apatic,
Iar uneori încearca el
Să fie aspru, să acuze,
S-aducă spaimă, înfiorare...
Un cor de sunete şi amplitudini,
De intonaţii noi şi noi valenţe,
Mă cheamă-n zbor
Cu ele-nving eu depărtarea,
Purtat de dor eu văd, eu aflu
Sub haina sufletului tainic,
În abisul misterioasei voci,
Pe ea. Încet în faţa mea,
Un gingaş chip se-nfiripează...
O mândră floare se înalţă,
O! Cât îmi eşti de dragă
O! Cum aş vrea curând

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Chesov
Adăugat de Olesea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edwarda era dreaptă, călare pe truditor, cu capul lăsat pe spate, cu părul atârnând. Sprijinindu-i ceafa, i-am văzut ochii albi, daţi peste cap. S-a încordat pe mâna care-o susţinea, iar tensiunea i-a înteţit horcăitul. Ochii i s-au limpezit, o clipă a părut că se linişteşte. M-a privit: în clipa aceea, am ştiut că privirea ei revine din nefiinţă, am văzut, în adâncul ei, o fixitate ameţitoare. Valul ce-o inunda în adânc a ţâşnit sub formă de lacrimi: lacrimile au şiroit pe obraz. Iubirea murise în ochii ce emanau o răceală aurorală, o transparenţă în care ghiceam moartea. Şi totul se amesteca în acea privire spectrală: trupurile goale, degetele ce căscau sexul, angoasa mea şi amintirea spumei de pe buze, totul contribuia la acea lunecare oarbă în moarte... Spaima din mine refuza plăcerea pe care ar fi trebuit s-o doresc: voluptatea dureroasă a Edwardei mi-a dat sentimentul unui miracol istovitor. Nefericirea şi febra mea îmi păreau derizorii, dar ele erau tot ce aveam, singurele porniri generoase din mine, demne de extazul celei pe care, în adâncul unei tăceri îngheţate, o numeam "sufletul meu".

Georges Bataille în Madame Edwarda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelaşi dor de tine

Aceeaşi agonie pulsează adânc în vene
Când freamătul năvalnic săgeţi de foc trimite
Purtând pe umeri ceaţă şi-o blândă adiere

Eu las în urmă vraja şi-apoi pornesc alene
Privind deloc ursuz înspre dureri trăite
Ce sângele mi-au ars înfulecând tăcere...

Numai seninul aprig mă strigă rătăcind
Cuprins de spaimă, ochiul vrea să-mi sece
Ca eu să nu te văd nicicând la fel...

Doar candela timidă cu trupu-i licărind
Îţi va ruga din nou iubirea să nu plece
Oprind destinul şi făcând un sclav din el

Prea multe căi de foc acum am răscolit
Sorbind mereu cu deznădejde leacul
Care curgea printre nimicuri străvezii

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte...

Noapte-ntunecoasă de august…
Sus, pe boltă, stelele-s de gheaţă
Vai! mireasma verii cum s-o gust
Când m-apasă monotona viaţă?

Praful drumului – ceţos covor -
Viu miroase-a dragoste pierdută
Greieri nopţii dau parfum sonor
Tainic murmurând în bezna slută.

Spaime – mii - în suflet mi se-nfig...
Nu-i nici dor nici vrajă să-mi aline
Asprul inimii tomnatec frig
Doamne! Toamna pentru cine vine?

Şovăind pe-al lumii silnic drum
Paşii mei sub stele calcă rar
A-i opri, nu poate nicidecum
Clipa ce se trece în zadar.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!