
Iubiți arborii! Cu frunza lor putrezită au dospit lutul din care s-a făcut omul. Ei sunt izvorul, ocrotirea și poezia vieții.
citat celebru din Alexandru Vlahuță
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!



Sonet (Câți ochi frumoși și visători, poete)
Câți ochi frumoși și visători, poete,
N-or fi plângând pe versurile tale!
A, de-ai putea să le-nsoțești în cale,
Te-ai consola văzând cu câtă sete
Le sorb fecioarele sentimentale,
Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,
Și-și torc iluzii, și dorinți secrete,
Și basme dulci, din cântecu-ți de jale:
Pe cartea ta se-nvață să suspine
Atâtea inimi gingașe, curate...
Tu nici le știi. Înstrăinat de tine,
De dor te mistui în singurătate;
Doar filele, de sufletul tău pline,
Strâng amintiri duioase flori uscate.
sonet de Alexandru Vlahuță
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!


Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa hotelului, îmi lunec ochii pe sclipitoarea câmpie a mării și cuget la vremile îndepărtate, la câte întâmplări și prefaceri au curs după ele. Mă gândesc la blândul și nefericitul Ovidiu... Aici și-a plâns amărăciunile surghiunului gingașul poet al Romei. Străin, bolnav, neînțeles de nimeni, el nu găsește, în sufletu-i abătut, un cuvânt de laudă nici pentru locul, nici pentru poporul în mijlocul căruia e osândit să trăiască. În versul lui urlă crivățul iernelor grozave care înghețau marea, pe lira lui suspină dorul de soție, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă și surâzătoare, din care a fost gonit și pe care n-avea s-o mai vadă niciodată.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


În vers e mântuirea, când n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rânduri, ca firul de pe fus.
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Și nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.
catren de Alexandru Vlahuță din Slăvit e versul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!


Azi, poete, nu te-ai mai simți așa de străin în locurile acestea! N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcați în cojoace, nici marea prefăcută în pod sunător de gheață. Sciții s-au dus și Tomi s-a dărăpănat și toate s-au schimbat de atunci.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța (Împăcarea lui Ovidiu)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Coșbuc s-a oprit în loc s-asculte. Ei au trecut pe lîngă el fără să-l bage în seamă - femeia depănîndu-și cetania ei de mustrări, bărbatul însemnîndu-i clipele de odihnă cu veșnica încheiere:
N-avem pămînt!
Și pe cînd ei se adînceau în zare, din vechile lor suferinți un cîntec nou se urzea în marele suflet al poetului
Alexandru Vlahuță în Noi vrem pământ
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Vis de-o clipă
S-a întunecat și plouă.
Dus pe gânduri, în tăcere,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.
Tu tiptil vii pe la spate,
Nici te simt, de lin ce-aluneci,
Cu mâini moi și parfumate
Dulce ochii mi-i întuneci.
A ținut o clipă doară
Și în veci n-o să mai vie...
Unde ești, sfântă comoară
De noroc și poezie?
poezie celebră de Alexandru Vlahuță
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Vis de-o clipă
S-a întunecat și plouă.
Dus pe gânduri, în tăcere,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.
Tu tiptil vii pe la spate,
Nici te simt, de lin ce-aluneci,
Cu mâini moi și parfumate
Dulce ochii mi-i întuneci.
A ținut o clipă doară
Și în veci n-o să mai vie...
Unde ești, sfântă comoară
De noroc și poezie?
poezie celebră de Alexandru Vlahuță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Azi nu s-ar mai tângui așa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor care ți-ar fi drag, între oameni al căror chip ți-ar aminti trăsăturile mândre ale cetățenilor romani și în a căror limbă mlădioasă și sonoră, ca și versurile tale ai regăsi, cu atâta sfințenie păstrate, urmele vii din graiul stins de mult al poporului tău.
Alexandru Vlahuță în România pitorească, Constanța (Împăcarea lui Ovidiu)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Coșbuc pășea încet, gînditor, în liniștea acelei dimineți de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui - un glas mînios de femeie necăjită, care-și mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ș-o femeie, mărunței și slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, melița, vorbea repede și cu răutate. Spunea de juncanii vînduți astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (...), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite - de multe, de multe.
El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-și ia suflet, s-auzea și vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeași:
-N-avem pămînt!
Alexandru Vlahuță în Noi vrem pământ
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Tu ești poet
Eu vreau cântări de veselie.
Că tu ești trist, ce-mi pasă mie?
Nici vreu să știu de ce te doare,
De grijile ce te frământă,
De inima ta care moare...
Tu ești poet, deci cântă.
De te urăsc, de te sfâșie
Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie?
Zâmbind, tu rănile-ți ascunde,
Și-n stele sufletu-ți avântă,
Cui te lovește, nu-i răspunde...
Tu ești poet, deci cântă.
De-ți plâng ai tăi, în sărăcie,
Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie?
Tu du-mă-n alte lumi, senine,
Căci singura-ți chemare sfântă
E să mă-nveselești pe mine;
Tu ești poet, deci cântă.
[...] Citește tot
poezie celebră de Alexandru Vlahuță
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Icoane sterse
Privesc de la fereastră, gânditor,
Cum soarele se lasă-n asfințit,
Deasupra lui chenarul unui nor
Cu aur și rubin pare tivit.
Albastrul cerului acolo-i șters;
Din nor bizare forme se desfac
Cum le-aș așterne-n ritmul unui vers!
Dar se topesc
Acum, parcă-i un drac,
În haină de argint înfășurat,
Stă drept și ține-n mână un stindard.
Acu-i un urs
dar iată
s-a schimbat
I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.
O clipă-l văd cu brațele în sus,
Dar flacările lacome-l cuprind,
Un nor de praf se-nalță la apus,
Încet a nopții umbre se întind
[...] Citește tot
poezie clasică de Alexandru Vlahuță
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textele de mai jos conțin referiri la poezie, dar cu o relevanță mică.

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărți multe, ticsite pe nouă polițe mari ca de vreo patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe pereți, nicio cadră. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei. Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.
Alexandru Vlahuță în Versuri și proză, Amintiri despre Eminescu, 1889 (1971)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!


Unde ni sunt visătorii?
Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...
Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
[...] Citește tot
poezie celebră de Alexandru Vlahuță din Sămănătorul (10 mai 1901)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recomanda secțiunea cu Alexandru Vlahuță despre poezie, adresa este:
