Mircea Cărtărescu despre tristeţe

Mi s-a întâmplat în această viaţă cel mai trist lucru cu putinţă: dintr-un poet am devenit un autor.

Mircea Cărtărescu în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu scriu o carte, ci cresc un embrion in uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.

Mircea Cărtărescu în Orbitor. Corpul
Adăugat de Diana T
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce tristă e soarta scriitorilor români!

Mircea Cărtărescu în Frumoasele străine (2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vă pot spune cât de trist era să fac dragoste cu propriul meu personaj şi nu cu fata pentru care m-aş fi lăsat jupuit de viu altădată. Dar întotdeauna când am înnoptat lângă ea m-am trezit noaptea şi am văzut-o cum privea tavanul, fără să clipească, fără să-l vadă, cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În adolescenţă aveam tâmpitul obicei de a vorbi în citate, fapt pentru care aveam o faimă cam tristă în liceul Cantemir. Colegii mei se cărau la şcoală cu magnetofoane de zece kile, puneau muzică şi dansau în ora de franceză... Garsonelul, profesorul nostru ţăcănit, le aduna pe fete-n jurul lui şi le spunea cum se zice la toate porcăriile în franţuzeşte... Vreo doi răsfoiau reviste porno suedeze în fundul clasei... Numai eu, care trăiam doar în lumea cărţilor, mă apucam şi trânteam pe tablă vreun citat din Camus sau din T. S. Eliot care se potrivea ca nuca-n perete cu atmosfera de dezmăţ din clasa noastră prăfuită şi dărăpănată. La vederea lui, tipele care stăteau picior peste picior pe catedră, de li se vedeau pulpele până sus sub poala sumeasă a sarafanului, nici măcar nu se mai osteneau să se strâmbe sau să pufnească dispreţuitor. Se obişnuiseră. Acum se uitau prin mine de parcă nici n-aş fi fost, şi aşa am trecut liceul: un ciudat în uniformă destrămată, care scrie texte de neînţeles pe tablă sau vorbeşte cu castanii pe marginea gropii de sărituri în lungime.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa crescu la marginea oraşului, în curtea unei case cu pereţi galbeni. Nu avea inimă... Şi-a pus-o mai întâi pe cea de fier, şi în pieptul ei fierul a devenit fier înroşit, ca din forjă. O ardea, o zăpăcea, o făcea să tânjeasca după un lucru necunoscut, nedorit, şi totuşi necesar ca aerul, un lucru în lipsa căruia se sufoca. Îşi smulse imediat din piept inima asta crudă şi covârşitoare, hotarâtă să n-o mai încerce niciodată. Apoi încercase inima de plumb, care deveni în pieptul ei o pungă de lichid gros şi negru, cu sumbre reflexe indigo. O tristeţe şi-o sfârşire de necrezut, o melancolie întunecată, fără orizont, fără viitor o copleşiră... Era insuportabil, fata-şi scoase noua inimă şi decise să o lase pentru totdeauna în săculeţul cu buzunare organice. Numai inima de cristal era adevărată. Numai pe aceea avea s-o simtă în piept pentru totdeauna.

Mircea Cărtărescu în Care-i faza cu cititul?, A patra inimă (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci ar fi fost şi este înspăimântător să-nţeleg că, da, peste tot sunt semne care mi se adresează, că ele strigă după descifrare, dar că mintea mea nu e în stare să le lege într-o coerenţă, necum într-un tunel sau într-o evadare. Nu am trăit degeaba, îmi spun în fiecare clipă a vieţii mele, fiindcă n-am ajuns scriitor, fiindcă sunt un biet profesor de română, fiindcă n-am nici familie, nici avere, nici o noimă pe lume, sau fiindcă trăiesc şi am să mor printre ruine, în cel mai trist oraş de pe faţa pământului. Ci pentru că mi s-a pus o întrebare la care n-am aflat răspunsul, pentru că am cerut şi nu mi s-a dat, am bătut şi nu mi s-a deschis, am căutat şi nu am găsit. Iată ratarea care mă înspăimântă.

Mircea Cărtărescu în Solenoid (2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă lăbuţa (vei da şi boticul)

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamna arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de lună.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşneţele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze galbene, lumini de trafic

Înnebunesc de tristeţe, nimeni nu este în viaţa mea.
umblu năuc toate serile printre luminile de trafic, privind
cum se aprind arborii pe marginea şoselelor.
stau în staţii de troleibuz
în semiîntuneric (toată lumina
mai vine de la un chioşc cu vitrina sclipind), stau singur
singur, singur,
umblu prin umezeala-nserării de unul singur...

şi cad frunze, şi clipesc luminile de semnalizare
şi e frig, mă zgribulesc în jacka mea de piele, visez
şi-mi amintesc, şi mă uit după fete tinere,
liceene în costume de blugi...
în intersecţia de la Bucur Obor
troznesc în vânt steagurile albe pe care scrie COLEUS
tramvaiul 21 ia curba cu-atâta graţie
taximetriştii aşteaptă la volan, cu mutre nerase...

nefericit, căci este octombrie
privesc scurgerea de focuri roşii a luminilor de poziţie

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu din Nimic (2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de frunze uscate

miros de frunze uscate...
am avut odată o pri-prietenă...
eram atunci un licean, şi odată i-am spus
ca să fac pe nebunul (eram poet): "ştii,
eu văd mai multe culori decât alţii", iar ea,
M., mi-a răspuns "păi de ce
nu consulţi un ocultist?", dar pe bune,
fără mişto... miros
de focuri de frunze uscate prin curţi, pe Barbu Văcărescu,
pe lângă ISPE...

împodobeam atunci toamna cu diamante: o gagică
mi se pare cu plete (sau mănuşi?) de diamant
totul era de diamant pe atunci
şi dacă oamenii defecau
făceau diamante, zornăind în closet, şi
dacă pomii aveau frunze, trebuia
ca ele să fie de diamant.

plângeam bătând la maşină poeme

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din nou singur

soare cu dinţi la intersecţia din Doamna Ghica.
ne-a îngheţat la toţi pielicica.
trotuarul curat scânteiază ca mica.

trec pe lingă farmacie, cofetărie şi loto-prono.
viaţa mea e pe stereo sau pe mono?
fredonez în gând din lenon şi yoko ono.

oh, soare, în tehnometalul din colţ
reverşi miliardul tău ieftin de volţi,
oh, soare, soare galben printre nori dezinvolţi!

din nou singur
din nou visând la...
am acum o femeie şi voi avea un copil
şi din nou singur.
voi mai trăi o vreme, voi fi trist pentru mărunţişuri.
noaptea, venind spre blocul meu, voi privi stelele
şi voi încărunţi
şi nu voi înţelege mai mult ca acum.

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profiterol

Toamna a sosit anul acesta fulgerător:
mâncam împreună un profiterol la cofetăria de vizavi de Cocor.
Când l-am început, era vară;
pe la mijloc linguriţele reflectară
foile carpenilor îngălbenite
spiţele cărucioarelor ruginite.

La centrul de-alături, unde se umplu sifoane,
roata mare, albastră şi cele două pistoane
umflau sifoane cât nişte zepeline:
călare pe ele, copiii ieşeau plutind direct prin vitrine.

La baraca unde se-nregistrează muzică pe casete
difuzorul de la intrare emitea doar sonete
şi pe casetele AGFA aliniate
erau înregistrate
râsete, râsete de femei.

La fierărie, în truse, şurubelniţi şi chei
se corodau în vântul roşu al toamnei

[...] Citeşte tot

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!