Tristețea e un adevărat blestem, și nu cred că există oameni mai profund triști decât vicioșii, ceasuri mai deprimate decât ceasurile viciului.
Mircea Eliade în Soliloquii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Era veșnica ei teamă: egoismul bărbatului. Egoism în dragoste, egoism în confort, egoism în suferință. Să refuzi chiar să fii mângâiat, atunci când ești trist și ești singur - poate fi o dovadă mai abjectă de egoism masculin?
Mircea Eliade în Huliganii
Adăugat de sorin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Îmi simt sufletul sfâșiat, rupt în fâșii străine una, de alta. Nu știu cum să îmi acopăr disperarea, tristețea care mă copleșește. Îs atât de departe, îs amintiri atât de îndepărtate.
Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop
Adăugat de Cristinaade
Comentează! | Votează! | Copiază!
O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o "căsătorie spirituală", un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.
citat celebru din Mircea Eliade
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Așadar, e adevărat! gândi el. Zâmbi trist. Totul fusese adevărat. El însuși, chiar el, o omorâse;și-acum, din ce parte să mai aștepte vre-o nădejde, cui să se roage și ce minune îi va mai aduce aproape de el coapsa caldă a Christinei?!...
citat celebru din romanul Domnișoara Christina de Mircea Eliade (1936)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cea dintâi și singura datorie esențială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenței. A face din viața ta o permanentă bucurie - în pofida tuturor mizeriilor, și întunecimilor, și păcatelor, și neputințelor, și dezamăgirilor - iată o datorie adevărată a omului și a omeniei din tine. Cred că binele se justifică și se recunoaște prin bucurie. Cel mai mare păcat contra umanității este tristețea disperată ridicată la valoarea supremă a spiritualității.
Mircea Eliade în Oceanografie
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu, îndată ce iau contact real cu trecutul, îndată ce mă las prins în amintiri - mă simt atât de copleșit, atât de năruit, încât aș risca să mă dizolv de disperare și tristețe. Încă din prima tinerețe aveam groază de năvala amintirilor, care mă făceau să sufăr de teribile melancolii... Credeam, pe atunci, că melancolia mea este rămășiță încă neconsumată a adolescenței, sau influența eredității mele moldovenești. Numai în ultimii ani am înțeles că melancolia este singura experiență religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnezeu. Și ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamă din amintirea celor ce au fost.
Mircea Eliade în Jurnalul portughez (9 ianuarie 1945)
Adăugat de Mademoiselle Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!
Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit. Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o "căsătorie spirituală", un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.
Mircea Eliade în Șantier
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la tristețe, dar cu o relevanță mică.
Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora și Ranikhet sunt prea triste și prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea și despărțirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulți oameni și mai ales prea mulți albi. Mă temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanță, să-mi pierd timpul, și, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum și mângâiere și hrană. Puțini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră și mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătățile Almorei cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya și le cutreieram în lung și în lat, reluând necontenit același film interior al dragostei mele cu Maitreyi...
Mircea Eliade în Maitreyi (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Mircea Eliade despre tristețe, adresa este: