
Pescaruș albastru
Acel pescăruș albastru săgetând în amonte
prin aerul strălucitor parcă-ar lăsa-n urmă
o parte din el. Copacii
sunt acolo doar pentru a-i sublinia trecerea.
Chiar dacă pare-a fi, nu este un vegetarian.
Nu ciugulește firișoare la hotarele
curcubeielor. El plonjează
în apele umflate, apoi, cocoțat
într-un arbust japonez, înghite
în propria-i incandescență
bucățele dintr-o plevușcă, dintr-un ghidrin
sau dispare în niște galerii, glorios
samurai, întorcându-se acasă
în maghernița lui.
poezie celebră de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!



După moartea lui
pentru Hugh MacDiarmid
S-a dovedit
că bombele pe care le-a aruncat
au înălțat cădiri,
că acidul pe care l-a pulverizat
a deschis dureros
ochii celor orbi.
Din apele poluate de el
pescarii au scos
pești uriași.
Noi, într-o stare de stupefacție,
ne bucurăm de umbrele
cuvintelor vicioase răsădite de el.
Guvernul a decretat că
la aniversarea nașterii sale
[...] Citește tot
poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!


Textele de mai jos conțin referiri la apă, dar cu o relevanță mică.

Cheiuri
În cercul sărat al razelor de lună
Prova lotcii face reverențe nimănui,
Scurmă-n apa sclipitoare
Și-și scutură umbra
Într-o înșelătoare plasă de lumină.
Un lanț ruginit într-o poziție de reptilă
E legat de pământ cu brațele buruienilor;
Două vâsle, umezite de apa dulce
Sustrasă aerului, stau înclinate
În furcheții naufragiați ai unor crabi.
O plută care nu poate exista călătorește
Nasul unei vidre.
Elegant, un scoicar
Pe două picioare portocalii și nervoase
Fluieră, țipă și-njură pe cineva.
Mareea respiră, într-un soi de balans
[...] Citește tot
poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!



Feluri adevărate de cunoaștere
Nici un pic prea excesive, deloc prea puține
Reciprocitățile noastre. M-ai ajutat să învăț
Felul în care ar simți o barcă, dacă ar putea simți,
Îmbrățișarea intimă a apei.
Noutatea pe care mi-o aduci este noutatea din totdeauna,
Astfel că eu înțeleg ceea ce ar spune o piatră
Dacă acea piatră ar putea vorbi. Să fie trist faptul
Că firul de iarbă nu știe cât este de frumos?
Este oare trist ca tu nu poți ști, decât din auzite,
(Vorbe pierdute din spusele mele) că ești asemeni
Apei care își poate strânge palma și sfărâma
O barcă, eliberând-o din lemnele care o constituie?
Dar toate acestea sunt excesive - și prea puține.
Cunoscând felul în care un cerc și-ar descrie rotunjimea,
Noi atingem două identități și simțim, complet și cu blândețe,
Îmbrățișarea intimă a stării de a fi.
[...] Citește tot
poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!



Stele și planete
Copacii sunt colivii pentru ele: apele își țin respirația
Pentru a le menține echilibrul pe delicatele orbite.
Copiii le veghează cum se joacă pe maidanul lor celest;
Oamenii le folosesc pentru a trimite nave peste oceane și prin estuare.
Par perle nemișcate, dar ele nu încetează niciodată
Să inventeze spații noi și explozii colosale,
Să migreze în triburi matematice peste
Stepele spațiului cu o uimitoare lejeritate.
Pare greu de crezut că Pământul este numai unul
Această amărât transportator de războaie și de dezastre,
Evoluând în jurul soarelui cu încărcătura lui de gangsteri,
Acompaniat doar de luna rece și indiferentă.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!



Rechinul pelerin
Să lovești cu vâsla o stâncă și să vezi cum, cu lentoare,
Aceasta se ridică, enormă, din mare...
Mi s-a-întâmplat asta o dată o dată de prea multe ori, oare?
Nu, nu de prea multe ori, dar de ajuns. Cred c-am avut noroc
Să întâlnesc atunci pe-oceanul biciuit de ploaie monstrul pe care-l evoc,
De mărimea unei camere, cu creierul cât pachetul unor cărți de joc.
Dezlocuia mai mult decât un volum de apă. M-a atras departe
În trecut cu mii de veacuri acest concitadin primitiv și-aparte,
Deviat spre-o ramură a arborelui genealogic neobișnuită peste poate.
După ce-i strecurat în vârtej gunoiul, depunându-se-n adâncimi saline,
Marea rămâne limpede;-într-o străfulgerare m-am văzut pe mine,
Apărând din mâzga tuturor celor care mi-au fost consangvine.
Deci, cine-i monstrul? La acest gând fața mi-a devenit pală
Pentru câteva clipe,-n vreme dispăreau aripioară după aripioară,
Spada înotătoarei dorsale și, ultima, coada subțire și ușoară.
[...] Citește tot
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!


Pentru a recomanda secțiunea cu Norman MacCaig despre apă, adresa este:
