Tristețe în amurg
Tristețea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veșnic voi fi trist cu fața ca amurgul.
poezie clasică de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!


Acolo, în casa părintească, și pe ulițele satului Salcia am învățat să vorbesc, să merg și să muncesc. Tot acolo am făcut cunoștință cu lucrurile de pe pământ și din cer, cu ființele apelor, ale câmpiilor și ale pădurilor. Acolo am aflat ce este omul. (...)
Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amar
Amarul din coaja nucilor crude,
Amarul din rodul pamantului vechi
Alearga prin sangele meu
Ca un blestem puternic, din batrani.
Amarul din seva cucutei inalte,
Amarul din apele marilor verzi
Alearga prin sangele meu, prin ochii
Pe care-i plimb, verzi, peste lume.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec
Rădvanele liniștii dincolo de deal au poposit,
Apele sunt cum e cerul, cerul cum sunt apele.
Amurgul rumen închide pleoapele,
Vântul trece, strigă un clopot în turnul învechit.
Cirezile vin, cumpenile fântânilor li se închină,
Umbrele cresc, șoapte înfrigurate răsar.
În limpezișurile cerului se risipesc iar
Bani neatinși de rugină.
În grădină mi-a intrat un tâlhar,
Mi-a furat uleiele, albine, fericirea.
Am cântat cetatea și câmpul, iazul clar,
Viața, moartea, iubirea.
Cântă, omule, cât ești viu, cântă,
Nu te gândi nicio clipă la moarte,
Moartea e departe, departe,
Cântă, omule, cât ești viu, cântă.
poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinații
Cerul nu e decât un uriaș iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd același obraz,
Aceiași ochi mirați, ca ai florilor.
Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îți voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici țărâna
Nici dac-ai da foc pământului.
Poate sunt sămânță de lotru,
Nici o stâncă nu mă strivește,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândește.
Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtițele uitate pe câmp
Și-au săpat singure, în pământ, închisoare.
[...] Citește tot
poezie celebră de Zaharia Stancu din volumul: Anii de fum (1944)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recomanda secțiunea cu Zaharia Stancu despre apă, adresa este:
