Emil Cioran despre inimă

Când te gândeşti la grandoarea patetică a tristeţii muzicale în "Simfonia a III-a" a lui Beethoven unde tristeţea creşte în dimensiuni atât de mari, încât leagă lumile, construind deasupra lor o boltă sonoră, un alt cer – atunci finalul trist al operei lui Mozart nu depăşeşte dimensiunile unei inimi, nu înfrânge cadrele unui suflet.

Emil Cioran în Cartea amăgirilor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Senzaţia asta stranie şi chinuitoare de curgere a vidului în nopţi singure şi nemiloase... Ce teroare tăcută îmbibă întunericul, îmbracă inima şi paralizează creierul? Sau parcă se despică în bucăţi imensitatea neagră şi se prăvălesc stânci de întunecime peste incendiul ascuns al pământului... Fiecare noapte este un univers în doliu, o măreţie de ireparabil.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolia exprimă toate posibilităţile de cer ale pământului. Nu-i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut şi nu-i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? În afara ei, ce-am putea opune Paradisului, când de lume nu ne mai leagă decât faptul de a trăi în ea şi golul pozitiv al inimii.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De îndată ce te laşi în voia unei pasiuni, fie ea nobilă sau sordidă, eşti sigur că vei trece dintr-un chin în altul. Însăşi aptitudinea de a simţi cu patimă arată că eşti predestinat să suferi. Iubim doar pentru că în mod inconştient am renunţat la fericire. Spusa brahmanică este inatacabilă: "De fiecare dată când îţi creezi o nouă legătură, îţi înfigi în inimă, ca pe un cui, o nouă durere."

Emil Cioran în Căderea în timp, Despre boală
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ar fi credinţa un leagăn cald, s-ar mai naşte vreun exces şi-am mai cunoaşte nebuniile fără nume ce o însoţesc? A fi înşelat de Dumnezeu! Decepţiile amorului ceresc, trădările repetate ale Amantului suprem întrec dramele erosului terestru! Aş prefera să am o mie de inimi de cavaleri medievali nefericiţi în dragoste decât una cu flăcările lângă indiferenţa Divinităţii. Cruntă răzbunare va răsturna tăriile!

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adesea mi-am luat rămas-bun de la viaţă. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauţi în ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fă o cruce pe ce ai fost şi una şi mai mare pe ce-ai fi putut să fii, trânteşte-ţi trupul de pământ, sfâşie-ţi veştmintele şi fostele credinţe, smulge-ţi părul dintr-o galvatană asasină de speranţe şi, cu braţe crâncene deznodând încheieturile suprimă pomenirea întâmplării tale.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea-i o ispitire de înec, o tentaţie de adâncime. Prin aceasta seamănă morţii. Aşa se explică de ce sentimentul sfârşitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori până în rădăcinile vieţii, până în prospeţimea fatală a morţii. Nu sunt fulgere ca să te lovească în îmbrăţişări, iar ferestrele dau spre spaţiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire şi prea multă nefericire în suişurile şi scoborâşurile iubirii şi inima e prea îngustă dimensiunilor ei.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gândul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sângelui se înalţă un protest melodic şi sfâşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiţi agonizant de îmbrăţişări?

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scârba, ce te invadează la spectacolul devenirii omeneşti, te obligă să renunţi şi să te purifici de "sentimente". Ele sunt sursa aderenţelor stupide, a acelui "da!" pe care îl strigă inima realităţii împotriva tuturor evidenţelor. Furia îţi dă "accese" de sfinţenie laică. Adică o inaderenţă totală, fără "ieşirea" lui Dumnezeu. Şi în astfel de "accese" spiritul nu-ţi pare decât strădania de a-ţi concepe propriul epitaf, început prin întâiul act de gândire şi sfârşit prin ultimul suspin. Să trăieşti adică toată viaţa ca o variaţiune pe motivul "aici zace"...

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezintoxicarea de sfinte este lucrul cel mai greu, deoarece, refuzând toate vacuităţile existenţei lor, nu ne putem sustrage farmecului lor divin. Şi dac-am reuşi să trecem şi peste acesta, mai rămâne şi atunci un farmec echivoc, de care nu ne putem dispensa fără să deviem de la pendulaţiile vieţii noastre. Este în candoarea sfintelor o solemnitate care te îmbie să-ţi răcoreşti inima în potire, iar zâmbetul lor este învăluit în parfumuri ce ne amintesc de culori întrezărite în alte vieţi.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priviţi un arbore într-o zi imobilă cu soare şi când frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară şi veţi înţelege că toate problemele devin fade în faţa creşterii indiferente a naturii, a inconştienţei ei, în afară de care totul e durere, blestem şi spirit. Sau când ai norocul şi nenorocul să priveşti zilnic un brad ce se înalţă în faţa casei ca o tăgăduire şi o demonstraţie a vieţii împotriva ei însăşi, inutilitatea efortului îţi apare zdrobitoare, şi ai vrea să te subjuge viaţa fără de nume a naturii. Cine n-a invidiat niciodată plantele, nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei. Slăbiciunea pentru natură pleacă din oroarea de conştiinţă. Spiritul nu-ţi mai spune nimic şi iubeşti atunci lipsa de întrebări şi de răspunsuri ale plantei.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce a adus nou creştinismul în lume nu este nici iubirea, nici păcatul, nici pe Dumnezeu şi nici măcar pe îngeri. Toate au fost înainte şi oamenii au trăit şi au murit cu ele. Dar ei n-au trăit şi n-au murit cu voluptatea de a muri. Sub toate inimile creştinismul s-a instalat ca un spin. Şi ele s-au dilatat de câte ori înţepăturile lui nu le atingea marginile. Căci petele roşii au fost totdeauna deliciul ascuns al creştinismului, şi martirii lui n-au făcut decât să transfigureze cosmosul într-o mare de sânge. Ei au plâns lacrimi roşii, ca tot creştinismul de altfel. Sinistrul înfrânge sublimul în această religie de amurguri incendiare.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să fiu o floare pentru a nu şti de Dumnezeu sau Satana pentru a-l dispreţui. Dar să mă chinui cu ură şi cu iubire în preajma lui, într-un leşin ceresc lipsit de taină?! Obsesia divină evacuează iubirea terestră, încât Dumnezeu trebuie să conteze mai mult pe răzbunarea femeilor iubite. Dimpotrivă, cu cât femeia ocupă inima noastră, cu atât el este aruncat mai spre periferie.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi. Bolnavi de o sterilă sănătate. Plusul nostru de vitalitate, neavând direcţie, suferim prea-plinul ca un minus. Ciobani decadenţi - ţăranii; fleacuri sceptice, domnii. Iar între ei, câţiva inspiraţi, ce doresc moartea ca să scape de năpăstuirea osândei generale. - Mai bine am muri cu toţii, decât să fim atât de puţin! Să dăm foc inimilor noastre, să ne secerăm întrezăririle, să ne salvăm printr-o pieire vrednică! Să geamă spaţiul sub vijelia sângelui nemângâiat! De-am lăsa măcar o pată, vastă, de strălucire, care să fie îndemn pentru acei ce-ar fi cândva ca noi! Ce suntem şi ce-am fost, nu mai putem să fim.

Emil Cioran în Îndreptar pătimaş II, Despre nenoroc (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!