Sigmund Freud despre cunoaştere

Mulţimea este extraordinar de influenţabilă şi de credulă, este lipsită de simţ critic, pentru ea nu există neverosimil. Gândeşte prin imagini care se cheamă unele pe altele pentru a susţine asocierea, ca în stările în care individul dă curs liber imaginaţiei, fără ca vreo instanţă raţională să intervină pentru a judeca gradul de verosimitate al acestor imagini. Sentimentele mulţimii sunt totdeauna foarte simple şi foarte exaltate. Tot astfel, mulţimea nu cunoaşte nici îndoială, nici incertitudine.

Sigmund Freud în Psihologia colectivă şi analiza eului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Categoric este dificil de dat o definiţie a ceea ce, convenţional, este numit "caracter"; totuşi poate fi remarcat faptul că acesta din urmă poate fi atribuit eului în mod univoc şi am putut cunoaşte câţiva dintre factorii care îl determină: în primul rând transformarea vechii instanţe părinteşti în supra-eu, fapt care este de departe cel mai important şi cel mai decisiv dintre toate, mai târziu identificarea cu părinţii sau cu alte persoane influente, apoi încă alte identificări care sunt reziduurile relaţiilor obiectuale abandonate. La toate acestea se adaugă formaţiile reacţionale care îşi joacă întotdeauna rolul în formarea caracterului şi pe care eul le acumulează prin mijloace mai normale, mai întâi în refulările sale şi mai apoi când el respinge impulsiunile instinctuale indezirabile.

Sigmund Freud în Angoasa şi viaţa instinctuală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când, ca urmare a unei tulburări oarecare, survenită în clipa pronunţării unui cuvânt dat, cineva emite la repezeală o vocală lungă, el nu pregetă să alungească vocala scurtă care urmează imediat după aceea, săvârşind astfel un nou lapsus destinat să-l compenseze pe primul. La fel se petrec lucrurile atunci când cineva pronunţă într-un mod impropriu sau neglijent o vocală dublă; el caută să se corecteze pronunţând vocala dublă care urmează într-un fel menit să reamintească pronunţarea exactă a celei dintâi: s-ar spune că persoana respectivă ţine să demonstreze auditoriului său că cunoaşte limba maternă şi nu se dezinteresează de pronunţarea corectă. Cea de-a doua deformare, care poate fi numită compensatoare, are ca scop tocmai să atragă atenţia auditoriului asupra celei dintâi şi de a-i dovedi că vorbitorul însuşi a luat aminte la greşeala sa.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A. Maeder relatează cazul unei doamne care, în ajunul căsătoriei, a uitat să meargă la proba rochiei sale de mireasă şi nu şi-a amintit, spre marea disperare a croitoresei, decât seara târziu. El vede o legătură între această amnezie şi divorţul petrecut puţin după cununie. Personal cunosc o doamnă, astăzi divorţată, căreia i se întâmpla adesea, cu multă vreme înainte de despărţire, să semneze cu numele ei de fată actele care se refereau la administrarea bunurilor sale. Cunosc şi cazuri privind alte femei care, în cursul călătoriei de nuntă, şi-au pierdut verigheta, accident căruia evenimentele ulterioare i-au conferit o semnificaţie fără echivoc. Se citează cazul unui vestit chimist german, a cărui căsătorie n-a putut avea loc, pentru că el uitase ora la care fusese fixată ceremonia şi în loc să se ducă la biserică, se dusese la laborator. El a fost destul de chibzuit ca să se limiteze la această unică tentativă şi a murit la adânci bătrâneţi, celibatar.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceia care aud pentru prima oară vorbindu-se despre uitare ca mijloc de apărare contra amintirilor penibile, rareori pierd prilejul de a formula obiecţia că, potrivit propriei lor experienţe, mai degrabă amintirile penibile se şterg cu greu, revenind pururea, orice am face să le înăbuşim, torturându-vă fără încetare, cum este cazul, de pildă, cu amintirea unor ofense şi umiliri. Faptul este exact, dar obiecţia nu rezistă. Ne interesează să nu pierdem din vedere faptul că viaţa psihică este un câmp de bătălie şi o arenă unde se înfruntă tendinţe opuse sau, ca să vorbim într-un limbaj mai puţin dinamic, că ea se compune din contradicţii şi din cupluri antinomice. Dovedind existenţa unor tendinţe determinatoare, nu dovedim prin aceasta absenţa unei alte tendinţe care acţionează într-un sens contrar. Există loc şi pentru una şi pentru cealaltă. Problema e numai să cunoaştem raporturile care se stabilesc între termenii opuşi, acţiunile care emană atât de la una, cât şi de la cealaltă.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!