Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braț al tău să se facă ramură cu frunze și o ramură a copacului să se facă braț cu degete. Ar trebui să mori puțin ca om și să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva și să devină într-o parte a ei om.
citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Au fost scrise 3 comentarii până acum.
Cotropirea frunzelor
Smulgem frunzele și facem
pat din osul pomilor
paștem iarba și o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neștiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuțitul
dușmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, și verdea
neînvinsa clorofilă.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 16 martie 2016.
Pot să stau uneori în fața unui copac cu ochii deschiși și să-l și visez în același timp. Și să prefer să-l visez.
citat clasic din Nichita Stănescu
Adăugat de Doina Bumbuț
Comentează! | Votează! | Copiază!
Înaintele adevărat
O, cât de suav trebuie să fie osul copilului
ca seva copacului, ca șuierul vântului
O, viitorul ca verdele frunzelor
ca surâsul buzelor
O, țară, ou colorat
pe care se așează măiastra
cu aripi de sticlă cum e fereastra
spre înaintele adevărat.
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 14 decembrie 2016.
Dor
Nici o pasăre nu zboară noaptea
numai eu de dor de tine zbor noaptea.
Nici un arbore nu are umbră noaptea
numai eu de dor de tine am umbră noaptea.
Nici o stea nu strălucește ziua
numai mie de dor de tine
noaptea mi-e ziuă.
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Emil
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nod 32
Mai stau o înserare,
ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă,
cum al luminii văzătoare, dur prăpăd
devine de din ce în ce mai moale,
cum se lungește umbra după pomi,
cum omul după om se prelungește,
cum zidul dimineții lent se năruiește,
și cum lumina stelelor răsare,
pe o cu totul altă înserare.
poezie clasică de Nichita Stănescu din Noduri și semne (1982)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
Eu nu port nimb pentru că
el ar fi dureros plutindu-mi
strâmb, deasupra unui umăr.
Tu te gândeai la un
copac, la o pasăre amăruie
și, in timpul ăsta, eu
existam.
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Lia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 24 ianuarie 2016.
Fel de sfârșit
Adevărata mână n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuși,
cum se trage în sine însuși cornul de melc
și ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuși
și ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deși urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 4 noiembrie 2017.
Închinare
Adolescenții, bărbații, bătrânii
aspirația, rodnicia, împlinirea vârste trecându-și puterea, arborele
din cele opt ore - ale zilei de muncă.
Mai mulți fii ai pământului țării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului!
poezie clasică de Nichita Stănescu din Roșu vertical (1967)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu sunt o frunză. Parcă tu nu știi ce este aceea o frunză? Tu cunoști frunzele copacilor și prin aceasta le și stăpânești. Însuși timpul cunoaște frunzele copacilor și le stăpânește. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuși ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.
citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un umăr.
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetinește sângele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântec
Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se știe.
Morții își schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ah, copacule
Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
soarele-și rotește ochiul, căzând la orizont,
umbra ta e lungă și subțire
pe câmpul acesta pustiu, de piatra
Am rămas așa, ținând în mână
șaua și hamurile cu miros de cal
Mi-ar părea foarte rău să mor...
Poate și pentru că nu mi-e sete,
pentru că aș vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzând.
Până unde - nici eu nu știu
și nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
și e dulce căldura și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzând!
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 12 octombrie 2018.
Imbratisarea
Cand ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.
Oh, ne-am azvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre
si ora, lovita, se sparse-n minute.
As fi vrut sa te pastrez in brate
asa cum tin trupul copilariei,in trecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu costele-as fi vrut.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Primăvara
Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te ivești istovitor de dulce
cu sânii bulbucați zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.
Te stingi încet din mine, iară
sub piept lovește-n căldărâm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.
Alături de mocirlele uscate
ies pomii toți cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?
Un orizont pierdut, cu buze roșii
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mor în primăvară ofticoșii...
poezie clasică de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
A treia elegie
Contemplare, criză de timp și iar contemplare
I.
Contemplare
Dacă te trezești,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
[...] Citește tot
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 aprilie 2018.
Scurtă baladă
Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi nu-și pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre mașini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist și tu o știi
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăț de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
[...] Citește tot
poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!
Enghidu
A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameș)
I
Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar și aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și râzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întâlnit un copac,
Și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
[...] Citește tot
poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Această poezie a fost selectată Poezia zilei pe 24 aprilie 2016.
Lună în câmp
Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din goana calului, cum își subție arcul.
0, tinde-ți măna stângă catre ei
și stinge tu conturul lor de lemn subțire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur să șterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
poezie clasică de Nichita Stănescu din Sensul iubirii (1960)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!
<< < Pagina 1 >
Ți-ar plăcea să vezi tipărită o antologie despre Nichita Stănescu@copaci? Trimite o propunere la editura Digital Unicorn!
Pentru a recomanda secțiunea cu Nichita Stănescu despre copaci, adresa este:
