
Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuțise, dară toate fură în deșert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă și de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăși la ochi, precum și pe cal, încălecă și-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, și, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse și Siminoc, și acolo își sfârși zilele și Busuioc, și de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, și luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.
Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!



A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, trăia într-o groapă, și se hrănea numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă până ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe care îl trăgea ața la moarte. Toți oamenii locului se tânguiau de răutatea și de frica balaurului. Rugăciuni și câte în lună și în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesățios balaur, dară în deșert. Fel de fel de fermecători fuseră aduși, însă rămaseră rușinați cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deșert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soție și jumătate împărăția sa acelui voinic, care va scăpa țara de această urgie, și dete în știre la toată lumea hotărârea sa.
Petre Ispirescu în Balaurul cel cu șapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Când prinseră de veste părinții că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, ași! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la niște drumeți că au văzut un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, și pieri din ochii lor ca o nălucă, ca și când n-ar mai fi fost. Îl plânseră părinții până când se istoviră și dânșii, și ochii din lacrămi nu și-i mai uscară; dară în deșert, că fiul lor nu se mai întoarse. Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor și s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se și încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe niște tărâmuri necunoscute.
Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor celui mai mic, și începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii. Îi ținură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic, și îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deșert, căci, deși nu mai vorbea de rău aievea în fața împăratului, pe din dos, însă, își băteau mendrele, cum voiau, își dedeau coate de râdeau, și chiar se vorbiră, amândoi frații cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de râs și ocară, când va veni cu broasca țestoasă înaintea împăratului. Fiul cel mic al împăratului daca se duse și el să-și aducă logodnica, broasca cea țestoasă ieși din eleșteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap și se făcu om ca toți oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă.
Petre Ispirescu în Broasca țestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Cum ziseră și făcură. Se gătiră de drum, își luară fiecare desăguța d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua bărbatului ei, iară unchiașul ștergarul cel vărgățel al neveste-sei, și apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus. Nouă zile și nouă nopți se duseră, se duseră, și iară se duseră. Întrebară și pe bun și pe rău, pe mare și pe mic ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deșert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu știau ei, dară nu-și găsiră omul. A zecea zi sculându-se unchiașul, ieși afară să se spele, ca să pornească la drum mai departe. Când luă ștergarul să se șteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sânge pe dânsul. El își zise: "Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu știe ce va fi pățit baba mea." Întinse unchiașul la drum. Nu mai căuta nici de mâncare, nici de odihnă, și se întoarse acasă cum plecase.
Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Și mai trecând câtânică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împărați, carii și veniră și se lăudau cu isprăvile ce au să facă. Când veni vremea a merge la război, iată că se înfățișe la împăratul și argatul, ginere al său, și ceru să-l ia și pe dânsul la război, că poate va tăia și el vrun vrăjmaș. Împăratul și ginerii cei mari îl înfruntară, zicând să-i lase în pace, să nu-i mai poarte și lui grija p-acolo. El stărui și împăratul se înduplecă și porunci să-i dea și lui o mârțoagă de cal și o rugină de paloș. Argatul încălecă voios și porni înaintea oștilor. Când ajunse la o lăcoviște pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul și începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deșert. Ajungându-l împăratul cu ginerii cei mari și cu toată oastea, trecu pe lângă dânsul clătinând din cap, iară ostașii își dedeau coate și râdeau.
Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textele de mai jos conțin referiri la deșert, dar cu o relevanță mică.

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul și nu știa cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-și caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie și dânsul în deșert; dar geaba, nu fu cu putință a-l opri; și-o pusese el în cap, și căta să se ducă. Își luă deci nițele merinde cu dânsul și plecă. Ieșind la câmpie, luă drumul d-a lungul și aide, aide, trecu păduri și văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munți și vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiș, dete de o poiană. Acolo în poiană ședea cineva la foc. Tocmai și el își isprăvise merindele și se duse drept la omul ce ședea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu și începu să-i mulțumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătății și își spuseră păsurile...
Petre Ispirescu în Poveste țărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deșert. Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră. Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei.
Petre Ispirescu în Aleodor împărat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. Se sculă binișor, fără să-i pese de ceva, și se duse acasă. A doua zi iarăși așa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, și fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăși la marginea eleșteului. Pasămite îl trăgea ața la ursita lui. Și cum sta el acolo și se juca cu nuiaua în apă, iară broasca țestoasă îi tot sărea pe dinainte și se uita la dânsul cu dor, își aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în pețit, și că frații lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale și să plece spre a merge să-și încerce și el norocul, iată că broasca mai țâșni o dată, iar el își aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaștei, și simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Șezu iarăși jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, așa ca să se depărteze, dară în deșert. Picioarele nu se mai mișcară, ca și când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Și, mai aruncându-și căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simțea că îl atinge.
Petre Ispirescu în Broasca țestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!


Nu-i fu destul că nu-și aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deșert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agață de spinarea lui o bufniță. Hâț în sus, hâț în jos, bufnița să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhățase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiță spurcată, și nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, și nu fu nici un chip. Daca văzu și văzu, se hotărî și el a se duce acasă cu saxanaua în spinare și o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte șase bufnițe se țineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, și potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele șase bufnițe se așezară careși pe unde; iar cea d-a șaptea bufniță, care se încleștase de spinarea lui, se așeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, și în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Și cum era și rupt de osteneală de atâta călătorie și de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.
Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recomanda secțiunea cu Petre Ispirescu despre deșert, adresa este:
