Textele de mai jos conțin referiri la timp, dar cu o relevanță mică.
La revedere
Când treci, știi bine,
Prin absența mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime
Și minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, acești centimetri-înălțime.
Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenței tale, chiar și-atunci când ești departe.
Tu, atunci, și eu împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separați, în vreme ce, dincolo de-artificii și de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.
[...] Citește tot
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Doi oameni în același interval de timp
Cu lejeră dexteritate, în Culag Bar un lăutar
Cântă melodii vioaie, ritmate, la vioară.
De unde știu asta? Eu sunt în Edinburgh.
Pe debarcader, turiștilor arși de soare
Le-atârnă burțile peste niște șorturi improbabile.
De unde știu asta? Eu sunt în Edinburgh.
Un bărbat agață pe lacul Veyatie
Un păstrăv la undiță. Peștele se zbate-n cârlig.
Iar eu sunt în Edinburgh.
Sau așa pretind. E-atât de ușor să fii
Doi oameni în același interval de timp.
Unul zâmbește și bea cafea
În Leamington Terrace, Edinburgh.
Celălalt taie-un pachet de-amintiri
Și trage as după as după as.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stele și planete
Copacii sunt colivii pentru ele: apele își țin respirația
Pentru a le menține echilibrul pe delicatele orbite.
Copiii le veghează cum se joacă pe maidanul lor celest;
Oamenii le folosesc pentru a trimite nave peste oceane și prin estuare.
Par perle nemișcate, dar ele nu încetează niciodată
Să inventeze spații noi și explozii colosale,
Să migreze în triburi matematice peste
Stepele spațiului cu o uimitoare lejeritate.
Pare greu de crezut că Pământul este numai unul
Această amărât transportator de războaie și de dezastre,
Evoluând în jurul soarelui cu încărcătura lui de gangsteri,
Acompaniat doar de luna rece și indiferentă.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Laudă ciobănescului Collie
Era o cățea micuță, curată și fluidă
Chiar și conversația cu ea se păstra la minimum:
Te întâmpina cu plecăciuni, nu cu lătrături entuziaste.
Fii ei se înălțau monumental desupra ei,
Dar făceau ceea ce ea le cerea. Cu timpul, fiecare a încărunțit,
Până acolo încât păreau bunicii propriei lor mame.
Odată, pe când recupera o oaie răzlețită, pe o zi ploioasă,
Am remarcat că nu se udase. Pollóchan a spus " Ah,
E nevoie de un strop foarte precis pentru a o atinge pe Lassie."
Pe feribot se comporta pe ca un adevărat lup de mare.
Lua foc ceva? ea era prima de partea cealaltă.
Se scurgea prin garduri ca o fluturare de vânt negru.
Deodată, a ajuns bătrână și bolnavă și infirmă...
Mi-a fost milă de Pollóchan când a luat-o în brațe la plimbare
Și i-a pus apoi țeava puștii în spatele capului.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rechinul pelerin
Să lovești cu vâsla o stâncă și să vezi cum, cu lentoare,
Aceasta se ridică, enormă, din mare...
Mi s-a-întâmplat asta o dată o dată de prea multe ori, oare?
Nu, nu de prea multe ori, dar de ajuns. Cred c-am avut noroc
Să întâlnesc atunci pe-oceanul biciuit de ploaie monstrul pe care-l evoc,
De mărimea unei camere, cu creierul cât pachetul unor cărți de joc.
Dezlocuia mai mult decât un volum de apă. M-a atras departe
În trecut cu mii de veacuri acest concitadin primitiv și-aparte,
Deviat spre-o ramură a arborelui genealogic neobișnuită peste poate.
După ce-i strecurat în vârtej gunoiul, depunându-se-n adâncimi saline,
Marea rămâne limpede;-într-o străfulgerare m-am văzut pe mine,
Apărând din mâzga tuturor celor care mi-au fost consangvine.
Deci, cine-i monstrul? La acest gând fața mi-a devenit pală
Pentru câteva clipe,-n vreme dispăreau aripioară după aripioară,
Spada înotătoarei dorsale și, ultima, coada subțire și ușoară.
[...] Citește tot
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Norman MacCaig despre timp, adresa este: