Ion Caraion despre moarte

Aproapele uitării

Aproapele uitării
scurtează munţii şi lungeşte apele.
Pasăre de pagubă, tu porţi
prigoana cenuşii în cioc.
Pe râuri şi prund,
juzii se-ascund
ca nisipul.
Coc
seminţe la morţi.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte vieţi date întâmplării de zestre

câte vieţi date întâmplării de zestre
câte clipe de gheaţă câte şoapte
câte biciclete câte ferestre
câte morţi aşteptându-şi rândul
câte vrăbii urbane câte mierle campestre
câte cuie roşii zi şi noapte
găuresc pământul...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abis I

Sunt piatra care se rostogoleşte.
Am fost la bâlciul prorocirilor şi
m-am tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe.
Ştiu durerea din ochii
întorşi ca să-şi mănânce lacrimile.

Apa s-a mai zbenguit printre păstrăvi.
Vântul a mai zăbovit pe la porţi.
Te întorci în tine.
Te închizi în morţi.
Eşti piatra care se rostogoleşte.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea în moarte

Văzduhul se strica dulce
luna era pe cer ca un pisoi
timpul îşi muta plânsul dintr-o odaie în alta
după aceea a venit curcubeul într-o ureche rămasă de la bunica
partea lemnoasă fluiera lângă şarpe
după aceea a plecat vremea într-un şchiop rămas de la cocostârci
– scriu pentru când va fi timp, azi nu e timp în lume –
după aceea cetăţile au ajuns nişte ciorbe.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul

Sunt ideea prin care se intră în cetate.
Nu e de ajuns să dai un regat pe un cal.
Pe un cal trebuie să dai totul,
pentru a nu rămâne în afara cetăţii
ca singurătatea
sau ca marele fiu al cenuşii.
Orice om are nevoie de-un cal.
Niciodată caii n-or să dispară din istorie.
E-o problemă de viaţă şi de moarte.
Dar pe un cal trebuie să dai tot o idee
din care să iasă oameni şi arme,
mai ales că un cal se poate face din orice
chiar şi din compot, chiar şi din fluturi,
cu o singură condiţie însă
ca să nu-l poată mânca niciodată
chibritele şi lupii.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartierul din fotografie

În 1939 - ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă a ucis-o
şi-am colindat toată ziua oraşul.

Casele au dansat fantastic
şi trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Ploua cu stropi mari ca nişte viermi de argint.
De jur împrejurul nostru, călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piaţă,
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 - ce toamnă!
Mă urmăreşte imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniştea complotul sceleraţilor împuşcaţi în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-înfundate.

Cine ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

Mergând pe străzi, privirea cumpărase
din fiecare lucru câte-o parte:
umbrare verzi, brăţări şi chiparoase
ca lacrima iubitelor din carte
vitrine mari, acoperind cu-atlazuri
mucegăiala sufletelor slute,
şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri
în care-au stat idile ne-ncepute.
Copil venit din măguri şi viroage,
coroanelor copacilor oceanici
îngenuncheau sub ape, să se roage,
cu anterie gemene, de panici,
Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,
m-au întâlnit singurătăţi şi crime.
Inscripţii rari din lume paradoxale
pătau viori... Şi-am fost în ţintirime.
Cu-nmlădieri de caste dimineţe, -
burice albe şi bacante goale.
Marchizele, verandele, costumul
de pantomimă-al feţelor confuze,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!