Camelia Opriţa despre moarte

În faţa Lui există omul creat de El, şi nu alt dumnezeu creat de om.
Se poate muri din cauza vieţii când nu cauţi salvarea în confesiune. Această salvare reprezintă rugăciunea ca sens şi echilibru şi revenirea la starea de om.
Este inutil să căutăm alte explicaţii în manifestarea omului când se declară atoateştiutor; nu numai că se află în momente de nesiguranţă, dar devine procesul direct al trufiei care cere ca obiectivitate obsesia – element dăunător cu care nu se poate supravieţui în legea lui Dumnezeu. Acest lucru este caracteristic dictatorilor.

Camelia Opriţa în Nihil sine Deo
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Drăgăşani, răsăritul arată o lumină puternică, o lumină albă- aurie, strălucitoare ca faţa unui prunc împăcat de îngeri invizibili, o lumină tânără care se împlineşte până la zenit, după prânz începe coborârea, lumina se coace, capătă încet arama cerească până la rumenirea deplină, moare puţin câte puţin în spuza amurgului... spectacolul amurgului te lasă fără grai, uitându-te la ultimul fir de aramă stelară cum cade în întuneric, apusul acumulează toată pacea focului care redă o culoare ce n-a putut fi vreodată imitată de ceva sau cineva, apusul îndeamnă privirile către o melancolie blândă a tuturor vieţuitoarelor până la sfârşeala oricărui stres acumulat peste zi.

Camelia Opriţa în Însemnări din inima Olteniei - Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 20
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Târzie lacrimă, iubirea...

Am fost copila de la ţară,
Veneau necazuri şi treceau uşor.
Mai dragă ca o primăvară,
Trecu copilăria ca un nor.

Ne sunt părinţii aproape morţi
De griji şi de nevoi prea multe,
Copiii lor plecară toţi
Şi glasul vântului se ascute.

Ce singur eşti când nu mai vine nimeni,
Flămând de lumea-ntreagă.
E Postu' Negru şi e vineri,
Nu-i nicăieri copila dragă.

Când l-am văzut din nou pe tata,
Îşi ascunsese moartea-n piept,
Spunea ce este judecata:
Să, ţii, copilă, drumul drept.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa (11 noiembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată

Ridic acest nor în memoria
Florilor căptuşite cu brumă
Care s-au prefăcut în stele de sticlă.
Mi s-a umplut casa cu toamnă,
Celelalte anotimpuri au rămas la locul lor.
Aşa că
Mi-am pus trecutul într-un cuib de iarbă uscată.

Nu pot trăi ca o bucată de piatră,
S-ar vede munţi curgând spontan din mine.
În afara unui foc lăuntric,
Aş fi un colţ de viaţă sfărâmată
Şi din acest motiv aş iubi să rămân vie.

Sărutul nu cunoaşte tragismul marilor pasiuni
Şi de aceea nu vine atunci când trebuie.
Prefer să mor în acest vârtej de foc,
Să ard ca o flacără veşnică pentru el.

Vino în noaptea de cerneală

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii spun că atunci când un cuvânt este rostit, moare. Eu spun că în acea zi, şi în acea clipă, începe să trăiască.

În aceste vremuri, cu toţii trebuie să redescoperim şi să cultivăm ceea ce Marcus Aurelius, filozoful şi împăratul roman, numea "bucuria umanităţii": bunătatea. Da, pentru că dacă este adevărat că numeroasele sale contradicţii, de la grosolănie la insolenţă, de la aroganţă la diverse forme şi grade de violenţă, otrăvesc viaţa, cert este că bunătatea o face mai dulce pentru toată lumea şi o împlineşte. Evitând astfel o mare risipă de relaţii umane. Bunătatea, ca şi antibioticul, este necesară pentru a vindeca.
Să fim atenţi la ceea ce cultivăm în mintea noastră pentru că prin aceasta ne hrănim toată viaţa, să fim atenţi la ceea ce semănăm în inimile copiilor noştri pentru că lumea este plină de buruieni.

Camelia Opriţa în Buna educaţie în era glaciară (2020)
Adăugat de Stoian Romeo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni
Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi
Până la ceruri
Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă
Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor
Cum se-nfierbântă frunzele moarte
În vântul răsucit al toamnei
De parcă ar fi aripi de stele.

Când nu ai nimic de spus şi vrei să taci
Roteşte-ţi inima către mine
Să zac la umbra ei.
Tu să calci dumnezeieşte
Pentru un sărut
Urcându-ţi buzele pe ochii mei.

Scrie-mi când
Două distanţe de o frunză

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două distanţe de o frunză

Când nu vrei să vorbeşti cu nimeni

Când ţi se urcă sufletul pe aripi moi

Până la ceruri

Ori găseşti în oameni Luna în eclipsă

Scrie-mi pe un petic de stea.

Spune-mi cum s-a răcit pământul din urma lor

Cum se-nfierbântă frunzele moarte

În vântul răsucit al toamnei

De parcă ar fi aripi de stele.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt momente când într-o pornire nebună, omul se aruncă într-un gol infinit pentru a se supune fatalităţii; el devine obiectul propriului dramatism interior şi viaţa lui este o penitenţă. Iată cum poate fi recunoscută o închisoare în care trăieşti, stăpânit de agoniile care te alcătuiesc din ecouri. Te întrebi unde e viaţa din spatele uşii încuiate.

Nevăzându-te nimeni, suporţi toate aceste senzaţii nebune. Pluteşti într-un ocean stăpânit de flăcări şi în acelasi timp într-o mare ucisă de gheaţă, visând o moarte de vis. Viaţa se precipită în mod implacabil când te vrei a fi în transcendenţa flăcărilor. De cealaltă parte devii un punct minuscul de lumină până la autodistrugere.

Camelia Opriţa în Alergând spre iubire, fugim de catastrofe interioare
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se văd diamantele pe obraji după furtună...

Sunt umbra care stă lipită de tine şi aud
soarele cum îmi bate în inimă după furtună,
sunt melancolia vie în care doarme
îngerul născut din ploi.
Albastru de izvor ţi-e numele,
tremură ca aerul bătut de vânt când îl şoptesc,
întorcându-se în ecouri
cu floare ninsă din aripile îngerului adormit.

Mă priveşti şi mă descânţi ca pe o floare
să rămân până îmi alunecă dorul din ochi
pe buzele albite, să mă pierd, să nu mai ştiu ce sunt.
Dacă sunt sau nu pasăre scăpată din moarte,
s-a umplut cu viaţa ta pentru că n-a mai încăput
în somnul îngerului.

Întorcându-mă pe pământ fără tine,
mi se văd diamantele pe obraji după furtună:
sunetul unui cântec îndepărtat al acestui suflet
care nu mai e el însuşi suflet.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din poetii-nostri.ro
Adăugat de Elena Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!