Andreea Palasescu despre prezent

Am aţipit pe-o geană de timp, în lumina palidă a răsăritului. Abia aştept să te întâlnesc. În locul nostru idilic, îmbrăţişaţi pe un petic de aprilie molcom şi firav. Te rog să nu mă cerţi! E tardiv şi hazardul ne-a smuls deja din rădăcină prezentul, nevoia acută de iubire şi-n răspir toate emoţiile încă necoapte. A rămas din jumătăţi de suflet păgân o umbră de amintire vie, numai bună de păstrat în buzunarele ticsite cu ieri şi insuficient mâine. Miroşi a iubire şi a pace pierdută printre străini lacomi. Îti bate inima înauntrul sinelui meu cuprins în palme invizibile, limitat de viaţă şi efemer. M-ai lăsat în furtună, cu picioarele goale, rătăcind fără busolă şi ocrotire, într-o lume necunoscută. Uneori sunt stingheră, alteori mă avânt fără judecată printre cuvinte cu aripi tăiate. Ştiu că tu înţelegi. Ştiu că poţi să călătoreşti idilic, pe mări învolburate de gânduri, aşteptându-mi inima mică la ţărm.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne facem mici. Destul cât să încăpem într-o gămălie de vis firav, într-un gând răpit pe culmi de apus străveziu ori poate în frântura unei clipe de fericire. Să traversăm străzile vieţii, cu umbrela zâmbetelor îndreptată spre un suflet străin, cu tălpile goale de trecut şi inima îmbrăcată-n virtuţi şi-n haina prezentului. Să ne iertăm pe noi, căutându-ne neîncetat. Să ne facem mici. Cred cu tărie că Iubirea va găsi o cale să ne înalţe.

Andreea Palasescu (30 noiembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog primăvară, hai să ne smulgem clipe de februarie dintr-un apus boem de suflet! Cântă-mi emoţia ritmic, cu fervoare şi poftă nestinsă! Ca şi cum ziua de azi flămândă, nestingherită de timp şi rumoare, atribuită gândului fraged, ne-ar găsi îmbrăţişaţi, goi şi însetaţi de vis extazic până la răsărit de linişte. Soarbe-mi rugăciunile tainic şi-n zări de albustru senin şi tandru poartă-mi slăbiciunile oarbe, prin înalt de Cer şi păpădie. Nu vezi cum fire de soare răsar din adâncuri nepătrunse de fior? Şi doar la popas de trecut, noaptea înghite hulpav tărmul înfrigurat de străini cu amintiri la pachet. Te aştept. O să-ţi prind petale de flori la şiret şi dor de iubit pe tălpile goale. Sunt săracă dar uite îţi dau fără zăbavă un grăunte de zâmbet pribeag. Îl creştem cu dor şi-aruncăm în oameni râzând într-un hohot de hazard. Uite câţi sunt. Toţi aleargă după fericire. Şi cu tine primăvară, într-o vâltoare de inimă bună mi-ar fi mult mai uşor să o prind şi să le-o dăruiesc...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină din Rai

Lumină din Rai prin gânduri uitate
Şi oameni cuprinşi de-ale vieţii păcate,
Tu, Tată Ceresc, nesfârşită iubire
Azi mângâi un suflet c-o dulce privire...

De-ar fi să spăl Doamne picioarele Tale
Asemeni Mariei sa capăt iertare...
Copilul de-altădată să te găsească iar,
Prin întuneric veşnic, te caut în zadar...

Cuvintele mele sunt reci şi deşarte
Dar Tu, c-o mângâiere ce-mi cade peste pleoape
Mă ierţi mereu Părinte şi nu cunoşti mânia
Când eu păcătuind, tot caut veşnicia.

N-am meritat o clipă, un strop de fericire,
Dar totuşi l-am avut prin Sfânta Ta iubire,
Şi mi-ai mai dat un înger... dar eu l-am izgonit
Cu-aceleaşi gânduri false din suflet ponegrit.

[...] Citeşte tot

poezie de Andreea Palasescu (august 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incertitudinile ilustrează frecvent, condiţia umilă atribuită firii omeneşti. Aproape orice iniţiativă orientată către procesele schimbării perturbă senzaţia de confort emoţional actual. De fapt nu demarăm acţiuni din simplă comoditate. Cu decizile deja luate de alţii, culpabilizarea devine scuza perfectă, apărându-ne de consecinţele eşecului. Putem convieţui în linişte cu noi înşine dacă nu ne dezamăgim. Tu ce ai făcut azi pentru visul tau?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am aşteptat câteva ceasuri. În decursul timpului făcând un calcul aşteptarea devenise un fapt şi sfârşitul o consecinţă a deciziei mele. Când ai venit n-am simţit nimic. Linişte totală, absenţă, aer proaspăt fără fior şi zbor de fluturi. Într-o zi m-ai făcut să mă simt neînsemnată. Îţi mai aminteşti? Oricum astăzi pentru ultima dată, ca un autograf pe suflet, ţi-am scris că omul, nu poate oferi mai mult decât ce, sau mai corect spus cine este cu adevărat.

Andreea Palasescu (16 decembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa că îmi petreceam bruma de prezent învăţând cum să vindec răni. Cusăturile erau mereu proaspete, se închideau molcom în agonia lor. Cicatricile trecutului, uşor vizibile, în amalgamul acesta copleşitor de străini păstrau mereu urma curajului. Cu sau fără ele oamenii erau frumoşi şi demni de iubire până la infinit. Şi eu mă rătăceam în poveştile lor, căutând în chip neobosit două mâini care să-mi coasă sufletul firav, dăruindu-mă din nou unui fior de vis nemuritor.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă dezbrăcasem de parfumul dulceag şi inima rece îi şoptea numele blând, sărutându-i urma paşilor mici. M-am ghemuit în pământul umed încercând să-i adulmec prezentul viu, încă neatins de dorinţa regăsirii în jumătăţi de suflet. Voiam să o alung şi să o caut cu disperare până în adâncuri de iad nevăzut. Acolo am întâlnit-o când mi-a fost dor. Poate era la capătul lumii sau la mine în suflet. Nici nu mai ştiu. Ţin minte doar că m-a privit şi mi-a spus să rămân. Abia atunci am înţeles că si iadul e locuit de îngeri.

Andreea Palasescu (2 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am presărat dor necuprins într-un buchet mic de rătăciri. Te-am aşteptat şi azi să pot privi iar lumea prin ochii tai. Eram doar pulbere de nori pe întinderea infinită a vieţii. Şi oamenii treceau în grabă, fără să înţeleagă rostul umilei noastre existenţe. Unii smulgeau din rădăcină speranţele şi umbreau cu tăcerile lor adânci, nemurirea. Erau buni şi răi din pricina suferinţelor şi poate a lipsei de împlinire care le brăzdase cumva sufletul. Voiam sa le fie linişte. Şi să-i iubească cineva, pe fiecare dupa rostul său atât cât te iubesc eu...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte, căutam să mă cauţi necontenit. Să-ţi prind în firul alb, raze şi striviri de lună ascunsă. O să picure din ea lumină, hrănindu-ţi nevoia vie de strălucire şi apoi întânericul ne va îmbrăca goliciunile. Rând pe rând, cu tandreţe, lăsându-ne pradă lumii întinse peste amintiri şi prezent nenăscut. Poate ne vom asculta ore-n şir, delectându-ne sub mantia norilor. Chemările vor inunda văzduhul frenetic, fără timp de regrete. Şi atunci îmi va fi iar bine cu noi. Împreună fără resturi de vis netrăit. Doar cu rostul acela comun, iubindu-ne în tihnă rătăcirile.

Andreea Palasescu (23 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există clipe în viaţă în care efectiv îţi doreşti să închei căutările, să arunci cheile lacătelor vremii în veşnicia trecutului. E un paradox cum adesea, în amalgamul trăirilor nestatornice te surprind desenandu-mi pe suflet umbra chipului tău. Eşti aşa cum te ştiu dintotdeauna. Zâmbeşti frumos, cald şi tăcerea ta mistuitoare spune poveşti cu final fericit. Te privesc cu jind, în oglindă gândurilor nobile pe care le port ascunse în buzunarele pline cu vise şi chiar dacă nu pot străbate cuprinsul distanţei apăsătoare, dorul te face prezent în inima mea.

Andreea Palasescu (7 august 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-aş hrăni cu nebunia inimii tale mici, ponosite, zăvorâtă poate din vreme într-o colivie de aur. Pe urmă n-ar mai râde soarele, cu raza de mărgăritar pe sub genele lungi. Şi dacă e întuneric NU mi-e frică. Mă descurc şi fară mâinile tale moi, albe cu miros de acasă şi frumos.
Stiu când ai ales să fii şi tu NU. Ieri, azi şi o fărâmă de mâine. De atunci ne-am întâlnit pe furiş doar în vis. Am devenit împreună un pleonasm al orgoliilor mute. Te rog, hai să ne scriem printre rânduri măcar câteodată. Fără ezitări şi corecturi. Doar senin şi febril ca şi cum iubirea ar sta bine ascunsă în fiecare NU.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi lipseşti fizic. Caut frumosul în oameni să mă alin. Te caut pe tine doar o şoaptă, cât să-mi îmbrăţişez pământul şi să mă întorc acasă din nou. Cât să vorbesc cu zorii şi să-mi opresc pribegia de neînţeles. Dar nu ştiu cine sunt. De ce nu-ţi seamănă nici cât o fărâmă de clipă, nici cât un zgomot al inimii plăpânde, nici cât vibraţia unei emoţii efemere? De ce nu te găsesc? Poate m-aş odihni la tine în braţe un ceas, aş râde şi-aş plânge de fericire că te am. Şi te-aş iubi. La fel de mult ca acum, când am înţeles că vidul acesta imens, dureros de prezent are menirea de a mă învăţa să te iubesc mai mult ca oricând.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu contează cine am fost ieri, într-o vreme uitată ori mâine. Azi! Să iubim azi, să trăim frumos clipele amestecate cu răsărituri, să facem schimb de poveri, cât să muşte şi alţii din fericire. Oricum plecăm. Toţi, fără menajamente sau diferenţe, suntem datori cu acelaşi răspuns. Iartă-mă şi pleacă dacă nu-ţi mai sunt, iartă-mă şi dacă-ţi rămân şi pot atât de puţine.
Ne prioritizăm şi ne tratăm ca pe opţiuni. Depinde de context. Nu-i obligatoriu să mă porţi în braţe de gând, să-ţi aminteşti cu drag, să fii blând şi înţelept în judecată. Dar măcar să fii cinstit cu tine, omule! Dacă mai poţi iubi, nimic nu e pierdut...

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele apuneau în tăcere purtând cu sine răsunetul lugubru al tristeţii. În cioburile mari, sângerânde furia curgea limpede că o şoaptă de dor necuprins. Glasul sufletului firav, ascuns într-o mângâiere tardivă, mistuia orizontul infinit. El nu era prezent. Plutea calm peste colbul rutinei apăsătoare. Câteodată vorbele ei se izbeau de vidul adânc al gândurilor nerostite. Auzea fără să asculte şi vedea printre rânduri fără să privească. Se iubeau şi totuşi în chip sfidător şi neînţeles era în ei suspinul unei iubiri nemuritoare. Erau străini de aceea veche apropiere şi însetaţi de zâmbetul depărtărilor care într-o zi îi apropia...

Andreea Palasescu (17 decembrie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiri intense şi visuri frânte pe alocuri de orgoliu pueril se topeau în freamătul clipei molcom, respirând sporadic suspinul timpului. Firul proaspăt de verde stins cu grijă în senin si rouă proaspătă, săruta urmele paşilor pe drumul şerpuit, presărat cu argilă rece şi umedă. Era în sine un contrast vag de lumini şi umbre fade într-o palmă de răsărit lacom. Păcatele mari şi mici clocoteau înăltându-si fumul fierbinte în cercuri de abis. Le trezeau din surâs de prezent ispitele, fără prevenţie şi milă de suflet flămând. Hrană vie le era şoapta uitării, rostită adesea în ropot de ani amestecaţi în valiza timpului, ca o explozie rece de cuvinte pline de tăceri şi confuzie.

Andreea Palasescu (20 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită cine eşti în umbra palidă a privirilor mute, uită-mă provizoriu printre scrum şi egoism aspru judecat. Dacă mi-e frig, dezbracă-ţi carnea din lut moale şi-mbracă-mi sufletul cu apus. Muşcă hotărât şi plin de poftă lumini care-şi varsă dorul cu patos de gând. Sunt flămândă de tăceri care răsar melancolic din trăiri atinse lasciv, cu vârful buzelor mute, pe jumătate. Dăruieşte-mă viselor, te implor! Altfel o să plec şi n-am să-ţi mai fiu. Nici azi, nici mâine, nici trecut de împărţit cu plăcere într-o bucată proaspătă de amintiri. Ca şi cum niciodată, înţelegi? Aşa zic mereu. Pe urmă dau peste tine stingher într-un colt îngropat de suflet. Ce-o fi însemnând niciodată ăsta? Poate-i sinonim cu veşnicia...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-aş număra visele pe degete. Le-aş cerne fiorul din ispita clipelor până la margini de apus tardiv. Apoi, în liniştea albastră a ţărmului, cu şoapta uitării agăţată de senin, ţi-aş strânge amintirile în căuşul palmei mici. Nu cumva să-mi picure adâncul nopţii, muguri de întuneric peste sufletul pribeag. Dorul să-mi fie şubred, cu genele lungi, grele, cernite de orgolii şi rătăciri. Inima plină de tine, întreg, neatins, sub umbra delicată a razelor cuminţi de lună. Când se opreşte timpul să te stingi, să-mi înveleşti trupul gol cu tăcerea trecutului; cu tine prezent în luminile fade şi poate într-un colt stingher de surâs. Până s-or domoli siluetele mute şi vântul schimbării şi-ar înteţi rafalele de bine. Vom învăţa să privim lumea în culori deschise, doar avându-ne reciproc, sincer, dincolo de compromis, absenţă şi ignoranţă. Până vor muri în noi păcatele şi amarul vremurilor trecătoare de la prea mult frumos. De la prea mult iubit, până la început de poveste fără sfârşit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am încredere să primesc pe cine vrei tu. Dar te rog, învaţă-i pe oameni să-şi câştige respectul. Să nu creadă că se cuvine să poarte măşti de viclenie sordidă ori să-şi asume merite atribuite semenilor lor. Invaţă-i pe oameni să fie demni, blânzi şi răbdători pentru că fiecare azi e o nouă şansă. Să cadă titlurile, diferenţele impuse, suprasaturaţia. Astea sunt ifose efectiv. Nu eşti de acord?
M-ai construit cum ştim. Asta poate mă face greu de substituit câteodată, ambiţioasă şi un adversar redutabil, nerecunoscut. Nu-i nevoie să ne spunem nimic cu voce tare. O să încerc să fiu om până la capăt. Promit. Nu ştim niciodată când se încheie povestea.
M-am întâlnit cu atâtea suflete hoinare...
Şi cumva fără explicaţii plauzibile m-am străduit necontenit să le merit, să nu dezamăgesc niciodată. Asta am trăit noi? Mulţi au plecat din senin şi-au luat aproape tot după sine. Nici nu ştii ce bine îmi pare. Şi-o fărâmă din iubirea mea dacă le-a rămas în suflet, n-a fost în zadar...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După abandon rămânem cu sufletul fracturat. În fragmente mici şi pe alocuri presărate cu sentimentul de vină şi stupoare. Poate n-am fost buni îndeajuns, poate n-am murit câte puţin şi n-am dat totul. Poate nu preţuim suficient şi mai rău poate nu merităm plinătatea iubirii care nu ţine cont de aparenţe şi neputinţă. Numai de cicatrici. Când oamenii pleacă cu promisiunea că într-o zi se vor întoarce se închid o vreme luminile sufletului. Ne strângem în braţe, spunem poveşti, ne sărutăm pe rând frunţile. Cântăm şi visăm printre gene pentru ultima dată sub asfinţit. Niciodată nu va mai fi azi. Am uitat să-ţi spun.
Când oamenii importanţi pleacă voit sau nevoit se curmă legături imperios necesare existenţei noastre, un pas în afara Universului comun e de ajuns ca hazardul să sisteze ironic construcţia sentimentelor noastre. Şi restul clipelor il petrecem uitându-ne cu desăvârşire, dăruind totul fără bariere, refuzând uneori asertivitatea şi glasul propriei raţiuni. Într-o abnegaţie uneori prostească strângem fărâme de bunătate şi frumos.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!