Andreea Palasescu despre uitare

După abandon rămânem cu sufletul fracturat. În fragmente mici şi pe alocuri presărate cu sentimentul de vină şi stupoare. Poate n-am fost buni îndeajuns, poate n-am murit câte puţin şi n-am dat totul. Poate nu preţuim suficient şi mai rău poate nu merităm plinătatea iubirii care nu ţine cont de aparenţe şi neputinţă. Numai de cicatrici. Când oamenii pleacă cu promisiunea că într-o zi se vor întoarce se închid o vreme luminile sufletului. Ne strângem în braţe, spunem poveşti, ne sărutăm pe rând frunţile. Cântăm şi visăm printre gene pentru ultima dată sub asfinţit. Niciodată nu va mai fi azi. Am uitat să-ţi spun.
Când oamenii importanţi pleacă voit sau nevoit se curmă legături imperios necesare existenţei noastre, un pas în afara Universului comun e de ajuns ca hazardul să sisteze ironic construcţia sentimentelor noastre. Şi restul clipelor il petrecem uitându-ne cu desăvârşire, dăruind totul fără bariere, refuzând uneori asertivitatea şi glasul propriei raţiuni. Într-o abnegaţie uneori prostească strângem fărâme de bunătate şi frumos.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi pare rău

Nu-mi pare rău pentru surâsul mut, ascuns într-o fărâmă de regret
Nici pentru raza ce sărută iar apusul şi-mi prinde amintirea ta în piept
Nu-mi pare rău pentru seninul proaspăt, cusut pe goliciunea caldă
Nici pentru visul aninat de-o geană ce şi-a oprit vâltoarea să mă vadă.
Nu-mi pare rău pentru trecutul veşted, răpus de freamăt, dor şi exaltare
Nici pentru răsărit de gând tăcut, la margine de ţarm şi gust de mare
Nu-mi pare rău pentru cuvinte îmi stă şi-acum pe buze umbra lor
Nici rugăciunea ta nu le dezminte. M-au stins uşor...
Nu-mi pare rău pentru dezamăgiri, fiori şi îndoieli împachetate
Nici pentru înţelesul din priviri. Le fac uitate.
Nu-mi pare rau pentru iubire, ne-a înălţat până la porti de Rai.
Ne-a sărutat adâncurile oarbe şi cerul la o margine de Mai.
Nu-mi pare rău pentru ispite ori pentru setea neoprită de extaz
Nici pentru lungi îmbrăţişări pierdute-n taine. Mi-au fost doar bucurie şi răgaz.
Azi plec să-mi caut libertatea, să-mi vindec sufletul de noi.
Când n-am să-ţi pot înapoia iubirea vei regreta tu pentru amândoi..

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aş scrie...

Te-aş scrie cu peniţă de argint, pe un răvaş înmiresmat în şoapte
Albastru din cerneala de abis, să-ţi fie vis frumos, lumină-n noapte
Te-aş scrie cu emoţie şi surâs, la răsăritul mărilor tăcute
Să te îmbrace liniştea-n plăceri, să-ţi fie dorul plin de muze mute.

Te-aş scrie sub fiorul gândului apus, pe urma paşilor stingheri din umbră
Ecoul frânt al graiului nespus, extaz pierdut în agonia surdă
Te-aş scrie în ispite oarbe, aş căuta pretexte să te şterg
Şi unde-ţi freamătă dorinţa-ntâia oară, acolo aş fi, acolo aş vrea să merg...

Te-aş scrie molcom sub un tei bătrân, cu ramuri înflorite de parfum
I-aş tăinui trecutul în adânc, să te iubesc intens şi-n veacuri, ca acum.
Te-aş scrie nebunesc şi echivoc, cu patimi stinse într-o amintire
Cum se topeşte scrumul într-un joc şi clipa într-o fragedă trăire.

Te-aş scrie până mi- ar pieri uitarea şi oamenii n-ar mai avea poveşti
Şi te-as iubi cu-nfrigurare, mai abitir m-as bucura că-mi eşti
Te-aş scrie tremurat în anii grei, cerneala să îmbrace-un vis cărunt
Să nu-ţi apună rima în alt suflet
Să-mi fii mereu şi virgulă şi punct...

poezie de Andreea Palasescu (18 iunie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ironie! Două suflete goale de aparenţă şi amintiri se priveau în oglinzile apusului asimetric. Transparenţa fină, consimţită se înălţa în cuiburi de ispită, adâncindu-ne fiorul gândurilor aglomerate. Voiam să-ţi ating orgoliul, uitarea şi egoismul tăinuit în cuvinte rostite pe jumătate, cu regret tardiv şi bunătate formală. O să râdem de neînţeles şi mâhniri inocente, înfăptuite la marginea izbucnirilor de mândrie veritabilă. Războiul din sine, cu noaptea viselor spulberate fără suspin, cu umbra tăcerilor măzgălită pe geamul rece o să-şi topească furia molcom ca o fărâmă de ceară fierbinte. Şi firul subţire împletit cu opinii şi trăiri lipsite de expresie se va desprinde, lăsând să-ţi cadă masca şi principiile oarbe. Abia aştept să te întâlnesc. Pentru prima oară, după lungi dezbateri şi contradicţii asumate. Pentru prima oară după inepţii şi compromisuri fără o justificare plauzibilă. Să-mi fii plin de defecte, umil şi frumos. O sa ne câştigăm fericirea cu demnitate, fiecare pe drumul său. Pentru că uneori viaţa este despre două suflete care şi-au încheiat drumul comun în povestea cu acelaşi punct.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi baţi în piept

Îmi baţi în piept şi lent şi ritmic, miroşi a vis, a cânt şi răsărit
Şi oricât mi-e de grea pe umeri rătacirea, cu tine-i Rai şi lesne de iubit.
Când ne-aşezăm în templul rugăciunii, atât de goi şi simpli în nevoi
Se umple sufletul de fericire şi lumea mică-i plină doar de noi.
Îmi baţi în piept, mă porti pe aripi, în zbor de fluturi, clipă şi extaz
N-am vreme să trăiesc măcăr o viaţă, să-ţi strâng în braţe visul n-am răgaz.
Şi amândoi hoinari şi veseli, ne împărţim, ne naştem şi murim.
Când dincolo de dor şi nemurire, ne-a scris hazardul să ne dăruim.
Îmi baţi în piept cu fiecare geană, cu fiecare umbră de apus
Şi gând în gând, cu-atâta stăruinţă, îmi smulgi din suflet freamătul nespus.
Mi-e dor de tine când mi-e dor de mine, m-aşez pe câmp de flori să te sărut
Cum îşi sărută marea tărmul veşted sau urma paşilor pierduţi în lut.
Îmi baţi în piept şi fără tine sunt pulbere de nori, fior şi scrum
Când viaţa-i praf în mâinile uitării, să ne iubim doar astăzi şi acum
Şi de te vor ademeni străinii cu ispită, purtându-ţi raza pe un drum nedrept.
Adu-ţi aminte de iubire, adu-ţi aminte că îmi baţi în piept!

poezie de Andreea Palasescu (2 ianuarie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Şi când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfinţitului veşted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidenţele. Linişte în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuţind simţurile amorţite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete şi Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale şi prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de şoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicaţii, nici că dai buzna în suflet neanunţat. Te iert. E un fel de claritate a dorinţelor acceptate, supuse şi efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu ştiu cât timp a trecut. Parcă toate veşniciile s-au adunat la mijloc de toamnă şi-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbuşeşte această uitare închipuită prindem curaj. Cine ştie? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitarea este acel drum firesc pe care un suflet porneşte, dornic să-şi redobândească libertatea de a iubi din nou.

Andreea Palasescu (25 martie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferenta...

Cum sa privesc in ochii tai, pradati de un fior ce trece?
Si cum s-ascult tacerea lor cand ma privesc atat de rece...
Cat sa pasesc in urma ta, cand tu mereu te-ndepartezi?
Si oare cum sa cred in noi, cand tu nu crezi...

Dar cum sa plang la pieptul tau cand sunt doar singura si trista
Si tu ai vrea sa sper, mereu ce nu exista
Cum sa pastrez in sinea mea atatea rani ce urme lasa
Cand tu te-afunzi in viata grea si nici nu-ti pasa...

Cat sa astept sa ma iubesti si sa tot iert greseli ce vin
Cand tu mereu te ratacesti lasandu-mi dulce chin
Si cum sa-nvat sa mai zambesc cand au ramas la tine toate
Tu ai plecat pe drumul tau... si le-ai facut uitate

Dar astazi toate sunt trecute si focul meu domol s-a stins
Cum am putut cu-atatea lacrimi sa-l tin aprins?
Si tu oftezi in sinea ta caci nu mai sunt sa te ador
Decat sa ma-njosesc din nou... mai bine mor...
De ce ma lasi in visul greu? m-ai intrebat candva in soapte

[...] Citeşte tot

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!