Duminică dimineață - VIII
Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: "Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus."
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenți de zi și de nopte
Sau pe insula singurătății, orfani și anarhici,
De cealaltă parte a a apelor mari, fără putință de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munții, iar pitpalacii
Înalță fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăți;
Și, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobații aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Duminică dimineață - II
De ce ar trebui să fie reverențioasă în fața morții?
Ce fel de divinitate este aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de aripile strălucitoare ale păsărilor
Sau de balsamuri și de frumusețea pământului,
Lucruri care au cel puțin același fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăși:
Vehemențele ploii, atitudinile ninsorii;
Suferința singurătății sau entuziasmul de neînvins
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvășite pe drumuri ude în nopțile de toamnă;
Toate bucuriile și toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi vara și a unei crengi în iarnă.
Acestea sunt măsurile destinate sufletului ei.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textele de mai jos conțin referiri la singurătate, dar cu o relevanță mică.
Poemul care a luat locul unui munte
Era acolo, cuvânt cu cuvânt,
Poemul care a luat locul unui munte.
El i-a respirat oxigenul,
Chiar și-atunci când cartea zăcea întoarsă-n praful de pe masă.
Îi reamintea cum a avut nevoie
De un loc unde trebuia să ajungă urmându-și propria direcție,
Cum a reconstituit pinii,
Cum a mutat stâncile și și-a croit drum printre nori,
Căutând perspectiva care urma să fie cea corectă,
Unde el urma să fie perfect într-o inexplicabilă perfecțiune:
Exact acea stâncă unde inexactitatea lui
Urma să descopere, în sfârșit, panorama spre care ei năzuiseră,
Locul unde putea sta întins și, privind în jos spre mare,
Recunoaște unica și singuratica lui locuință.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Duminică dimineață
I
Satisfacțiile oferite de moliciunea capotului, și cafeaua băută
Mai târzior, și portocalele savurate pe scaunul însorit,
Și cacaduul verde de pe covoraș, și libertatea
Amestecate pentru a risipi
Sfânta liniște a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adâncește printre luminile apelor.
Portocalele aromate și aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morților,
Șerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n așteptarea trecerii pașilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui și-al mormântului.
II
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ceaiul luat la Palaz of Hoon
Nu se-întâmplă doar fiindcă-am filtrat în violet
Ziua de ieri prin ceea ce tu ai numit
Un aer nespus de singuratic: eu n-am fost mai puțin.
Ce fel de parfumuri mi-au dezmierdat părul?
Ce-a fost cu-acele imnuri care mi-au răsunat lângă ureche?
Ce mare și-a împins prin mine talazurile până aici?
Parfumul cel scump a fost eliberat de mintea mea
Și urechile mele au iscat imnurile care s-au auzit.
Eu însumi am fost compasul magnetic al acelei mări:
Eu eram lumea prin care am trecut, iar ceea ce am văzut
Sau auzit, sau am simțit, a venit numai din lăuntru-mi ;
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Angoasele triste ale unui vals voios
Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemișcat.
Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorința, un mod
De a dezvălui dorința și umbrele ei goale.
Prea multe valsuri au luat sfârșit. Și-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu și-a manifestat niciodată prin vals dorința,
Care-a descoperit toate formele și ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omenești.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.
Nu există ordine în mare și nici în soare.
Formele și-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,
[...] Citește tot
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Wallace Stevens despre singurătate, adresa este: