Dragoş Niculescu despre timp

Boarea ultimului grâu

Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia.
Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă
de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care
el vede, dar nu mai spune nimic.
Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi,
nu mai sunt de mult fântânile de rod
ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura
neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor;
îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămânţa
cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice
sângele stirpei.

E o vară cumplită.
Femei şi bărbaţi în alaiuri mute,
în noianul disperării,
umplu bisericile, curţile parohiale:
rugi lungi, fierbinţi – şi nici o minune!
Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide
fiarele ploii? Sunt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu
chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglindă pe roţi

Eu cunosc o poveste bizară,
Despre-un om rătăcit pe pământ,
Ce iubea, n-o să credeţi, o gară
Şi visa trenuri luate de vânt.

Îl vedeam hoinărind printre şine,
Luând în mâini să miroasă cărbuni,
Parc-o boală vroia să-şi aline,
Ca pe-un dor ce mereu îl amâni.

Ba-l prindea ora chiar de-nserare
În triaj, sau în câmpul deschis,
Şi-adormea în vagoane marfare,
Ascultând şuieratul prin vis.

Dar privea pân-atunci ca-ntr-o carte,
Dinăuntrul vagonului gol,
Stele mii, crânguri, lanuri, departe,
Într-un cântec de greieri domol.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe grinduri

Cât de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf...
Sunt un om primordial aşteptând sfârşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfânta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adâncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vâslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plângând la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vânturilor! Să mori cu mâna pe pistoale ude,
ca un lotru de rând, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă!

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii dogmatici

Nu se pomenise o iarnă mai grea.
Vântul smulsese limba clopotului mare
Şi bătea ca nebunul cu ea în pământ
Şi-n copaci şi-n măduva câmpiei.
Iar viscolul ardea nemişcarea de sete,
Îi încărunţea puterile; timp azvârlit într-o
Prăpastie orizontală – genune fără capăt,
Cu o lamă uscată nimicindu-şi portretul
De fum.

Ca neînceput dormea satul în laviţa bolii:
Auziseră ai noştri că făcând pe morţii
Îşi pot găsi scăpare, pasămite fiarele au grijă
De somnul cărnii. Şi făceau pe neviii –
Cu icoana pe piept aducându-şi aminte
Şi laptele supt de la mamă, eresul, vinderea
Spurcată învârtind-o cu plugul arhetipal
Al minţii până izvodea singură lujer dulce.
Fără sămânţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fapt divers

În parcul public a murit un ins.
Un fapt divers, eveniment banal...
Fost cărător pe un şantier naval,
Cu buletinul – scoarţă de aprins.

Ţăran plecat de mult din satul lui
În pribegie, ca să-şi cate rost,
Şi-acum muri la fel de gol şi prost,
De nici nu are cin' să-i bată-un cui.

Ştia să dea cu sapa în pământ,
Dormea la umbră sub cămeşi de in,
Fusese tată, soţ, plugar, vecin,
Citea mirosul lumii după vânt.

Dar smuls a fost din obcini, din imaş,
Şi-a zis c-ar fi mai bine muncitor,
Că-s oameni noi acuma în popor
Şi că-i nevoie-n marele oraş...

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga prin iarnă

Colind ca o zidire albă, potrivnică, fatală.
Să nu mai cântaţi mâinile-acestea strângătoare
de munci ale sufletului şi nici Dumnezeul în haine de gală.
Ni se pare această ninsoare, doar ni se pare.

Cum se culcă vânatul în urmele tale adânci
şi furat de somn îşi îngheaţă nedumerirea de veacuri,
cum pe scripeţi de aur nu şi-a urcat nimeni disperarea la cer,
mai sunt globuri ce se ridică de pe funduri de lacuri.

Şi cântece oarbe, hrănindu-se blând cu ochi afumaţi în cetini
şi straie şi nopţi ca de nuntă vrăjmaşă – toate mai sunt;
lungite pe labele din faţă aşteaptă un cuvânt –
incendiu pe o scenă de teatru săpată-n pământ.

Dar peste toate acestea ţipă nişte copii:
a-nceput, a mereu început, a bătaie de ceas prins în gheaţă,
şi toată cununa acestor zăpezi începe-a albi
înnobilând putregaiul de slavă al schimbării la faţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşirea de serviciu

Azi nu se lucrează, se-nchid lacătele, se trag obloanele.
Vine ursul să ne întindă oasele, să ne calce în picioare.
Străzii acesteia de pulberi n-o să-i mai rămână nici numele,
Oficiul Stării Civile se va muta într-o moară încăpătoare,
iar darul de nuntă cel mai sigur va fi tradiţionala jimblă cu sare.

Daţi-vă jos, clopotari adormiţi pe funii, ucenicii voştri
îşi doresc de-o viaţă să mănânce şi ei o pâine!
S-au mai împuţit apele Veneţiei aşteptând întoarcerea lui
Ştefan ce Mare ca să-şi răscumpere păcatele.
Visând într-una la patimile purificatoare, s-au înmulţit
ciorile-n gard şi beţivii neamului, zarurile măsluite îşi
decantează spuza în târtiţele puilor prăjiţi.

Mama soacră ţipă că a ologit-o lumina, vecina aia singură,
de la 4, iar s-a încurcat cu pompierul din schimbul 3, iar
şi-a dat foc la casă. Războaiele civile beau Marghiloman
şi mănâncă icre la "Dragomir", în timp ce fetiţele deochiate
adorm în scaune, sub ventilatorul mare al frizeriei.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia

Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri şi buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică şi durabilă pe care o credeam veşnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.

Această statuie a început să încurce un oraş întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanşe
de oameni şi vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălţime în micuţul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrţ în oraşul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine şlefuită.

Mă gândesc să facem un lanţ uman în jurul ei,
să ne-aşezăm în faţa ei cum putem şi s-o apărăm cu vieţile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluţe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranţă că
în momentul sinistrului va fi distrus şi acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcţii
ale civilizaţiei, care îmbogăţesc nepreţuit vieţile.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie pe sticlă

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice...
Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii
pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt –
oale, ulcele, vase, amulete, idoli, siluete reduse la esenţa lor ideatică,
câţiva îngeri cu aspect funerar, un negru, o clepsidră fără timp,
un soldat dormind în picioare sau, poate, murind în poziţie de drepţi,
câteva piese utilitar-ambientale...

Stau nemişcat şi privesc chipul tău, întipărit pe sticla aceea enormă...
Un chip, până la urmă, din pământ, născut din capriciul altui pământ,
modelat, supus tratamentelor, înnobilat şi poate vindecat.
Soldatul acela, de pildă: din cine ştie ce pământ îşi trage el moartea sau somnul,
cine ştie câte nedormiri sau câte morţi, strânse în el, contribuie acum
la alcătuirea gălbuie şi palidă a chipului tău!
O tânără mă vede şi iese, amabilă, din magazin, dispusă a-mi explica
semnificaţia ascunsă a unor piese, întrebuinţarea lor,
procedeele variate de coacere a lutului, justificarea preţului exponatelor
şi chiar aprecierile unor cunoscători într-ale artei,
care au trecut pe-acolo.
Continui să privesc chipul tău. Îi răspund scurt că de capitolul procedeelor

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul interior

Prin noi bătea un vânt cumplit şi ne ţineam strâns agăţaţi
de stâlpii felinarelor, fluturând ca nişte steaguri conspirative.
În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi,
să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor
muşte captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.
Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam
sub crivăţ, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea
vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fâlfâind, păreai o mireasă
nepământeană, în căutarea fără sfârşit a unei ţinte nomade. Mă mai priveai şi tu
şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situaţia noastră ar fi fost
una fericită, de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un
înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.
Oraşul se golise, se strânseseră toţi în piaţa aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.
"Ce-i, domnule, cu ăştia?", întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind
dintr-o îngheţată. "Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare
firesc ce se întâmplă cu ei." Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră
un timp, începu fiecare să-şi vadă de treburile lui:
doi copii curăţau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghiul mort

Cei dintâi se îmbată aceşti copii,
pentru a-şi relua dimineaţa locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut şi rădăcini –
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioşi, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.

Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinţii lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilometrul nimănui

Abia când te simţi integrat,
maniera asta de socializare cu natura
capătă aspectul precis al unei forme fixe
de viaţă. De la piatră am pornit, la piatră
ajungem, la comunismul portocaliu, macru,
desangvinat, la populaţii care ne-au părăsit
de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiţi
de senzaţia că singurătatea e ca durerea
unui cal fără coaste, ce-şi vomează biciul,
sau bastonul de vişin, supte de trup.

Stăpâneam o mansardă, un unic refugiu,
mai aproape de stradă decât de cer.
De regulă, primeam în vizită doi sfinţi, întotdeauna
aceiaşi, unul măcelar şi altul preot, la fel de bine
crescuţi, la fel de mucaliţi. Le convenea frecvenţa
câmpului, rezona bine în răşina miruită a bârnelor.
Vorbeam puţin, beam vin şi ascultam în urechile altora,
uscate, încreţite ca nişte scoici, tot vuietul lumii.
Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baligi uscate

Târziu, mă întorc printre baligi uscate.
La maluri de ape, pe prunduri cu ştir, mărăcini
şi pelin, şi cu tufe de gherghini.
Îmi ung sufletul cu păcură arsă –
ca unui cal liber rosătura din greabăn
a şeii.

Mă scald în fluviu şi apoi, răstignit,
filtrez soarele printre genele ude.
Mi-este cald şi mi-e bine – parc-aş sta
întins pe oala de lut a-nceputului. Mâinile
mele se joacă cu nisipul, cu pleava purtată
de vânturi; privighetorile cântă, buhaii de baltă la fel;
mi se pare că aud tractoarele alergând pe câmp purceii mistreţi
şi, deodată, minune: copilul din mine trăieşte!
Dumnezeu îmi întoarce fericirea dintâi
într-o singură boare a nămolului fecund!
Un hoţ de miei m-a furat de prea tânăr;
auzi-l, auzi-l cum trece ostrovul, în trestii –
ţipă babuşca, mătăsarii; pe jar, fuduliile

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!