Ionuţ Popa despre albastru

Ecce Homo

Natura-şi plânge fiul înfăşurat în ceaţă
şi copleşit de apa ce-n abundenţă cade.

Satan picta momentul cu demoni de cenuşă,
urnind spre răsărituri albastrele arcade
sub care omul vânăt ardea-n pământ de ceară
şi-n neputinţă - floarea ce zace în pustiu.

Când orice dimineaţă se-ndreaptă către noapte,
arunc spre cer obida: eu când n-o să mai fiu...?

poezie de Ionuţ Popa (25 ianuarie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort

îmi place, nu-mi place, aici am rămas;
îţi place,-ţi displace, eu vreau să-ţi mai spun:
cu ochiul de-a pururi pe-un altfel de ceas
întocmai vei trece-n sfârşitul nebun
ating neştiutul şi-n ace de brad
(din groapă în groapă am tras umbra grea)
mi-oi pune aleanul şi-oi cere să cad -
curajul de-atuncea săpa către-o stea
din fire de iarbă spre alte lumini
ce-aruncă din braţe un fir de nisip;
găsind în albastru coroana de spini
renasc o legendă şi-o-nalţ fără chip:
purta-voi drept cruce o limbă de ceas
pe fruntea cea albă-ntr-un veşnic popas.

sonet de Ionuţ Popa (2 octombrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul fornicaţiei II

Ne-mpreunăm, adesea, cu geamurile-nchise,
Iar de porneşti în strigăt, mai tare dau combina
Să nu te-audă blocul; când ard precum benzina
În sângele-mi albastru ce-n vene sparte mi se

Ridică până-n creştet, înfulec savarina
Din palma tremurândă, şi-apoi m-arunc în vise,
La fel, pe-aceeaşi undă ce-n aburi zugrăvise
Pereţii încăperii ce m-au ascuns de vina

De-aţi fi produs convulsii - şopteşti uitată-n glas
Şi îmi opreşti ocheanul s-ajungă-n galaxie,
Când eu mai dârz şi trainic spărtura nu ţi-o las,

Intrând cu mari emoţii, parca-aş intra în glie,
Dar umezind răstoacea, mă lepăd de impas
Şi-eliberez din tine o-ntreagă herghelie.

sonet de Ionuţ Popa (25 noiembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arbore genealogic (Sonet LXXV)

Visez mereu la arborele verde,
îl mai zăresc adesea printre astre
şi cu sudoare mi-l aşez în glastre,
când frunza-i cade şi în gând se pierde.

De jeg să-i curăţ soiul, de albastre
promisiuni ce-n umbre îl mai arde,
când se-nnoptează brusc pe bulevarde,
şi-n rădăcini zac patimile noastre.

Zăcea copacul sub un cer de cretă...
Coroana-i vie, palidă se-aruncă
prin alte lumi, predând o grea ştafetă,

când vântul morţii suflă a poruncă
şi singura-i prezicere concretă
închide trunchiul într-o groapă-adâncă.

sonet de Ionuţ Popa (8 martie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina ochilor pustii

În sentimente găunoase
şi tari, şi reci, şi nebuloase
se-aprinde flacăra curată
de-o stea şubredă spânzurată.

Ce-nchide dorul nostru pleoape
într-un pustiu de munţi şi ape,
dar văi abrupte laolaltă
înghit albastra zare-naltă...

- Himeră, dulcea mea mireasă,
de-ai strecura capricioasă
un lung suspin la mine-n tindă
te voi urî ca pe-o oglindă.

Cuvinte fragezi şi umile
ne putrezesc printre argile,
ascunse-n înţelesul veşnic -
de-a pururi peregrin netrebnic.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Paula Casandra Larionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort

Îmi place, nu-mi place, aici am rămas!
Îţi place,-ţi displace, eu vreau să-ţi mai spun:
cu ochiul de-a pururi pe-un altfel de ceas
întocmai vei trece-n sfârşitul nebun.

Ating neştiutul şi-n ace de brad
(din groapă în groapă am tras umbra grea)
mi-oi pune aleanul şi-oi cere să cad -
curajul de-atuncea săpa către-o stea

din fire de iarbă spre alte lumini
ce-aruncă din braţe un fir de nisip;
găsind în albastru coroana de spini
renasc o legendă şi-o-nalţ fără chip.

Purta-voi drept cruce o limbă de ceas
pe fruntea cea albă-ntr-un veşnic popas.

sonet de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misanthropy

Plămânii îmi sunt pătrunşi de praf şi de asfalt,
de oseminte, de mirosul oaselor umane.
Carnea noastră prinde miros
de carnea celuilalt,
şi un lichid vâscos
se prelinge pe zidurile
ce ascund înăuntrul lor capcane.

Se tem câţiva să-şi înlăture veşmântul
ce le acoperă naturaleţea şi trupul animal
în care sunt prinşi.
Mă tem şi eu să dau la o parte, dar nu veşmântul,
ci trupul ce-mi ţine prizonier spiritul
ca într-o fortăreaţă carnală, de teama
celor curioşi şi a mizeriei.

Duhoarea cărnii arse de soare, pe viu,
mă sufocă şi simt tot mai mult
că intră prin carnea mea
să-mi devoreze plămânul adult.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa din Valuri (18 mai 2007)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem scris la umbra unei nopţi endemice

Am rămas singurii oameni de pe lună
care mai latră la lume.
"Ei, şi?"
(Se auzea dintr-un colţ îndepărtat al lumii.)
Fiţi blestemaţi cu figurinele voastre ştampilate!
Ne-am săturat să tot alunecăm pe curcubeul acesta iluzoriu
cu paraşutele primite cadou din partea industriei voastre aeriene
şi care nu se deschid decât în vis,
cu semnături, autografe şi dedicaţii subliminale
încrustate pe retina nopţilor albe!
Prin arterele lumii curge lumina (electrică)
şi în sînul acesteia noi ne înfruptăm cu firimiturile roşii, portocalii,
galbene, verzi, albastre, indigo, violet
pe care le-aţi aruncat peste chelia zeului nostru hermafrodit.
Cine sunteţi voi să ne spuneţi cum să murim
pe braţele voastre telescopice,
ca apoi să ne astupaţi gurile, ochii, urechile
cu hîrtiile multicolore şi săltăreţe,
care glăsuiesc de dincolo de timp?

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Popa (2012)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lască Ştiuio: Lasă puţin paharul din mână şi haide să facem un exerciţiu de gândire!
Septimiu Birlic (trânteşte paharul pe masă şi scoate un sunet specific celor care vor să comunice indirect că băutura este de calitate superioară şi suficient de rece): Despre ce este vorba?
Lască Ştiuio: Uite, îi vezi pe cei doi de la bar?
Septimiu Birlic: Te referi la barman şi la chelneriţă?
Lască Ştiuio (ştergându-şi fruntea de sudoare cu un şervet): Da. Oricum, ei sunt singurii de la bar, însă nu contează identitatea propriu-zisă a subiecţilor, puteau fi alţii în aceeaşi formulă, cadrul contextual ne interesează mai mult.
Septimiu Birlic: În fine...
Lască Ştiuio: Aşadar, ce crezi că ar deveni acele persoane dacă le-ar creşte aripi peste noapte?
Septimiu Birlic (stătea cu privirea aţintită spre uşa de la intrare): Da, înţeleg ce zici, dar vezi tu, întrebarea trebuie reformulată. Iată la ce mă gândesc: bunăoară, spune-mi negreşit... vezi tabloul acela ilustrând două păsări -lucrare neinspirată, în opinia mea- deasupra uşii de la intrare, pe bucata de perete ce desparte partea superioară a uşii de tavan?
Lască Ştiuio: Da!
Septimiu Birlic (luându-l pe Lască de după gât şi arătând cu degetul): Uită-te cu atenţie la ele, analizează-le contururile, penajul, formele capetelor, gândeşte-te la ideea de pasăre, nu aşa cum apar pe perete, îngheţate, artificiale, prinse în plasa artei-kitsch, ţesută de om, ci imaginează-ţi-le pe membrana boltită şi albastră cum se pierd în turma de nori cumulus.
Lască Ştiuio:...
Septimiu Birlic: Şi spune-mi apoi, dacă ai vreo idee, ce crezi că ar deveni acele două păsări dacă le-ar creşte, peste noapte, două membre superioare în loc de aripi?
Lască Ştiuio (după un scurt moment de tăcere): Animale de povară?
Septimiu Birlic: Neîndoios!

replici, scenariu de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!