Rainer Maria Rilke despre moarte

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară

Căci noi suntem doar coaja, frunza doară.
Moartea cea mare, ce-i în orişicine,
ea-i acel fruct pe care totu-l împresoară.

De dragul lui fetiţe se ridică
şi-apar ca un copac dintr-o lăută,
de dorul lui băieţii se-nfiripă;
celor ce cresc, femeile le-ascultă
spaime, ce nimeni altul nu le ia.
De dragul lui, ceva ce-a fost privit,
chiar de s-a stins demult, va rămânea –
şi-oricine-a plăsmuit sau a clădit,
pentru-acest fruct o lume deveni,
şi îngheţă şi se topi,
spre el îşi răsuci lumina toată.
Întreaga inimii căldură-i adunată
în el, şi-a creierului albă pară.
Dar îngerii tăi trec în stoluri, iată,
şi verzi fructele toate le aflară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să mori, aflând-o.» Să mori

(«Papirus Prisse». Din maximele cuprinse în «Ptah-hetep», manuscris datând din jurul anului 2000 î.e.n.)

«Trebuie să mori, aflând-o.»
Să mori de preafrumoasa floare-a surâsului. Să mori
de mâinile ei uşoare. Să mori
din pricina femeilor.

Tânărul cânte-le pe ucigaşe,
când trec prin spaţiul inimii
lui. Din tânăru-i piept
să zbucnească un cânt:
o, neatinse! Cât de străine sunteţi!
Peste culmile
simţirilor sale trec şi revarsă
o dulce noapte
în valea pustie a braţelor lui. Şi vântul
ivirii lor foşneşte-n frunzişul trupului său. Ca un pârâu sclipitor
fiinţa-i se-ndreaptă spre ele.
Dar bărbatul
să tacă şi mai înfiorat. El care

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi grija lui e pentru noi un vis urât

Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.
Căci între noi vuieşte mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-nţelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtaţi ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
ştim că pe-această stea el a trăit.

Acesta-i tatăl pentru noi. Şi eu – eu
să-ţi spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu odată,
de mii de ori. Eşti fiul meu. Te voi cunoaşte-ndată,
aşa cum îţi cunoşti copilul unic, drag,
chiar când demult este bărbat, este moşneag.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aproape ca-n inimă poţi auzi

Când aproape ca-n inimă poţi auzi
ceasuri bătând fără grabă,
şi când cu voce slabă,
lucrurile se-ntreabă:
eşti aci? –:

Atunci nu-s acel ce-n zori se trezeşte,
noaptea un nume îmi dăruieşte,
pe care, ziua, oricui l-aş spune,
temeri adânci i-ar stârni –

Orice uşă
De-a mea se supune...

Şi atunci ştiu că nimic nu moare,
nici o rugă şi nici o mişcare,
(pentru asta, orice lucru-i prea greu)
copilăria-mi întreagă şi mare
este veşnic în jurul meu.
Singur nu-s niciodată.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

Stă moartea, o infuzie albăstrie,
uite,-ntr-o ceaşcă fără farfurioară.
Un loc atât de straniu pentru-o ceaşcă:
pe dosul unei palme stă. Ce bine
se vede pe-arcuirea smălţuită
spărtura toartei. Prăfuită. Şi
pe rotunjimea-i scrie şters: «Nădejde».

Asta citi, la un dejun, demult,
cel căruia-i menită băutura.

Dar ce făpturi sunt oare
ce trebuie cu-otravă să le-alungi?

Altfel ar rămânea? Sunt ahtiaţi
după mâncarea asta chinuită?
Prezentul dur eşti nevoit să-l scoţi
din gura lor ca pe-o dantură falsă?
Atunci ei gângăvesc. O, gângăveli...
..................................................................................

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură

Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură,
şi mor uimiţi de-o lume-mpovărată.
Şi că se schimbă-n hâdă strâmbătură
surâsul lor de gingaşă făptură,
nu vede nime-n noaptea-nfricoşată.

Ei merg pe uliţi, înjosiţi, bătrâni,
de-absurde lucruri cărora slujesc,
şi hainele pe ei se veştejesc
şi-mbătrânesc frumoasele lor mâini.

Mulţimea nu îi cruţă, îi apasă,
deşi sunt slabi, cumva şovăitori,
doar câini străini ce nicăieri n-au casă
merg uneori, tăcut, în urma lor.

La sute de călăi ei sunt ostateci,
şi orice oră-i strigă şi-i arată;
lângă spitale-aşteaptă singurateci
ziua intrării, ziua-nfricoşată.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul

Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
Să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi,
şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.

Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfeu. Euridice. Hermes

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţâşnea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş fi crescut pe undeva

Dacă aş fi crescut pe undeva
unde sunt ceasuri zvelte, zile mai uşoare,
ţi-aş fi aflat o mare sărbătoare
şi mâinile-mi nu te-ar fi strâns aşa
cum uneori te strâng, fricos şi tare.

Acolo-aş fi-ndrăznit să te împart,
prezenţă, tu, ce nu cunoşti hotare.
te-aş fi putut zvârli,
ca pe o minge-în talazu-nalt
de bucurii,
să sară, să te prindă cineva
şi, spre căderea ta
să-nalţe mâinile cu dor,
tu, lucru al lucrurilor.

Să scaperi ca o lamă de oţel,
te-aş fi lăsat,
şi focul ţi-l strângeam într-un inel
din aurul cel mai curat,

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad perlele, vai, s-a rupt oare-un şirag?

Cad perlele, vai, s-a rupt oare-un şirag?
La ce bun să le-nşir înc-o dată? Tu îmi lipseşti,
pafta ce le ţine-mpreună, iubito!

Nu era timpul? Cum aşteaptă crepetul zilei răsăritul de soare,
te-aştept, cu obrajii păliţi după noaptea trecută;
ca într-un teatru prea plin, îmi lungesc gâtul
să nu pierd nimic când te-arăţi,
înaltă, în mijloc. Şi, precum golful tinde spre larg
şi-aruncă din far
fâşii de lumină; ca o albie ce-aşteaptă-n pustiu
s-o umple, din munte căzând, o ploaie cerească,
ori ca un captiv care-adastă-n picioare răspunsul
unei stele, intrând pe fereastra lui nevinovată;
ca un infirm ce-şi azvârle
cârjile calde, ea să fie-atârnate lingă altar,
şi zace, şi fără miracol nu se poate urni,
iată, aşa sunt şi eu când nu vii, zvârcolindu-mă-n moarte.
Doar pe tine te vreau. Nu are-o spărtură-n pavaj,
când simte, sărmana, un fir de iarbă crescând, nu are ea dreptul

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şaptea elegie

Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.

Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi moşteneşti verdele

Şi moşteneşti verdele
trecutelor grădini, tăcutu-albastru
al cerurilor sparte.
Şi rouă zilelor puzderii,
şi sorii, mii şi mii, ai verii,
şi primăveri cu sclipăt şi fior:
o tânără ce-a scris scrisori, scrisori.
Tu moşteneşti toamnele, haine diafane,
ce zac poeţilor în amintire;
şi toate iernile, ca nişte ţări orfane,
îţi cad la piept, încet, c-o alipire.
Veneţia, Roma şi Kazan ţi-or rămânea;
al Pisei dom; Florenţa-o vei avea;
Troiţka Lavra şi-acea mănăstire
ce sub grădinile din Kiev o încilcire
de ganguri ţese: negre-ascunse fire –
Moscova, clopote ca-n amintire –
şi sunet: cornuri şi viori şi flaut,
şi orice cântec ce adânc a răsunat,
în tine va luci ca nestemată.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea zeiţei Venus

În zori, dup-acea noapte zbuciumată,
cu strigăte, nelinişte, răscoală,
mai scoase-un ţipăt, încă-o dată, marea.
Şi când se reînchise acel ţipăt
şi din lumina pală de-nceput
căzu-n abisul peştilor tăcuţi –:
marea născu.

Puful nubil al undelor sclipea
sub soarele dintâi, şi-n preajma lor
sta fata albă, umedă, năucă,
şi cum se mişcă-o frunză crudă, verde,
şi îşi desface sulu-nfăşurat,
tot astfel trupu-i se desfăşură
în vântul cast din zori şi în răcoare.

Genunchii răsăriră selenari,
şi într-ai coapsei nori se cufundară;
îngusta umbră-a pulpelor pieri
şi gleznele zvâcniră ca gâtlejul

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia elegie

Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu – fluviu al sângelui.
Iubitul (ea şi-l adulmecă de departe) ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar.
O, înfricoşătorul trident al bătrânului Neptun din sânge.
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică.
Ascultă cum noaptea într-adânc şi-n înalt se învolbă. Stelelor, stelelor,

nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului dinaintea
feţei iubitei? Nu-i oare privirea lui pătrunzând
înlăuntrul chipului ei cel pur un dar al neîntinatelor stele?

Durere, nu tu, iubito, nici maica,
arcul sprâncenelor lui astfel spre aşteptare l-a încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, în el simţitoare, nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!