Violetta Petre despre vinovăţie

Unde s-a sinucis şi infinitul...

Nu-mi mai găsesc poteca spre lumină, alerg şi totuşi nu înaintez... în locu-n care stau e-atâta vină, că nu m-ajută nicio rugă, niciun crez...
Mi-e sufletul mai gol ca despuierea cometelor de gheaţă când spre soare, cu strălucirea razelor pe faţă încep să se topească, deşi doare...
Repere nu mai am şi pe niciunde nu-i nimeni să-mi răspundă la-ntrebare... lumina, azi, pe unde se ascunde şi de ce nu mai văd nicio cărare?
Doar un deşert cu liniştea letală se-ntinde pe pământ ca un torţel şi eu calc printre spini în talpa goală şi cu singurătatea-s la duel...
Şi nici morganele nu-şi mai arată faţa... e un tărâm pustiu în care geme şi asfinţitul, dar nici dimineaţa nu-şi mai arată zorii în poeme...
Îngenunchez lângă un trup de piatră din care-un scâncet surd îmi intră-n oase şi aerul încins ca într-o vatră a moarte şi-a cenuşă amiroase...
Un corb dă roată-amuşinând sfârşitul, se înnegreşte petecul de cer, unde s-a sinucis şi infinitul în sunet palid de violoncel...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar albastrul

Cum să priponesc albastrul, când e-atâta depărtare
Între mine şi seninul florilor ce cresc în cer?
El rămâne veşnic singur într-un semn de întrebare
Şi în ochiul meu albastru, enigmatic pasager.

L-aş picta pe ramuri goale şi în toamnele din mine,
Pe fereste când îngheaţă iernile orice cuvânt.
Ţi-aş picta şi ţie paşii când te-ndepărtezi, străine
Şi i-aş pune mamei cruce, tot albastră, pe mormânt.

Câte-un strop, în ploi nebune,-aş picura să nu mai doară
Griu-acela fantomatic ce inundă amintiri.
Şi pe voalul de mireasă aş picta o primăvară
Cu albastru de ciocare pe suspinele de miri.

Şi-aş mai rupe o bucată mare cât o Atlantidă,
Să-mbrac vântul ce mă-ndoaie, în azur nemuritor.
Şi ţi-aş face, Ţie, Doamne, o albastră piramidă,
Unde să primeşti nebunii, când vor cere ajutor.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei...

De beţia poeziei şi de freamătul pădurii
N-am să scap o veşnicie,-mi va rămâne-n cerul gurii
Gustu-acela de departe, ce în trup mi se strecoară,
Ca un ieri cu fremătarea fricilor de primăvară,

Când mă răscoleşte versul, ca un vierme de mătase
Şi poemele se-ncuibă pe sub piele şi în oase.
E-o durere-atât de dulce, când o rimă, carnea-mi frânge
Că îmi cântă-n ochi zăpada, înroşindu-se de sânge.

Ce delir valsează-n mine, cu extazul nebuniei
Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei!
Plânge frunza de mesteacăn, ce atinge ceru-n grabă
Şi răspund numai în versuri, ploii care mă întreabă,

Cum şi unde-şi cerne muza mierea în cuvinte-alese
Şi de ce se lasă ele, doar de gura mea, culese?
Poate-n lacrima tăcerii, a-ncolţit un bob de vină
Şi-au înmugurit cuvinte în albastrul din lumină.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea e-n poezie

Parcă n-am trecut prin viaţă, parc-a fost altcineva
Prins în straiul meu de gheaţă, parc-am fost altundeva.
Nu aici şi nici departe, parcă n-am avut un loc,
Parcă m-am născut în moarte, văduvită de noroc.

N-am avut un rost pe lume şi aminte nu-mi aduc,
Nici de locul fără nume, nici de cântecul de cuc.
Mi-a fugit copilăria, înainte de-a gusta
Elixirul inocenţei din inexistenţa mea.

Am trăit în altă lume şi e numai vina mea,
C-am ales albastrul nopţii şi am locuit pe-o stea.
Am negat că-s pământeană, să nu simt cum mă lovesc
Grindina şi ploi şi jale şi tot răul omenesc.

M-am retras în poezie, în decorul meu de vis,
Să trăiesc o veşnicie doar în vers, eu mi-am promis.
Doar aici sunt fără lanţuri, pot să zbor şi pot să cânt
Şi sunt cea mai fericită, neiubită pe pământ.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adun tăceri într-un album de toamnă...

Şi de mă laşi să te iubesc cum vreau, vei şti cum e iubirea... niciodată nu îţi voi cere din căuş să-ţi beau nici libertatea, nici iubirea toată...
Să-mi spui ce vrei, minciuni şi vorbe goale, te-oi asculta ca pe o simfonie, nimic în mine n-o să se răscoale, te voi certa, cum ştiu, în poezie...
De îţi pătrund în gânduri câteodată, e că mă laşi sa te ghicesc din toane... şi de intruzie nu-s vinovată, doar mă strecor subtil cu etimoane...
Adun tăceri într-un album de toamnă, doar în septembrie mai îndrăznesc să strig, când în covor de frunze se întoamnă poemele ce tremură de frig...
De mă auzi, să nu-mi răspunzi în grabă, e luna când am voie să vorbesc, tu poţi să-mi dăruieşti doar o silabă din care orice vreau să intuiesc...
Şi chiar iluzii de-mi prepar la cină, desertul e ceva ce ştiu doar eu şi tu când raiul nostru din grădină-mi oferă mărul dat de Dumnezeu...
În versul meu te am întreg şi-ntreagă îţi sunt şi rimă şi metaforă îţi sunt... acolo ştiu că îţi sunt cea mai dragă, şi cel mai adorabil amănunt...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă, dulce vătămare...

Eşti frumoasă, Neiubito, ca un zâmbet de fecioară,
Ce îşi pleacă ochii minţii printre curioşi ce-ar vrea,
Să-ţi culeagă toată poama de pe ram în plină vară
Şi să-ţi bea virginitatea într-o ceaşcă de cafea.

Fluturi poalele în falduri, ce se mlădie alene
Pe-un picior cu talpa goală, mirosind a ruginiu,
Faci cu ochiul pohtei noastre, tremurând viclean din gene,
Amăgindu-ne cu toane de un roşu vişiniu.

Şi ce mov ne-mbie gura să muşcăm din fructe coapte,
Ce te-mbracă pentru nuntă. Ce aromă de gutui,
Ne învăluie trezirea, după cea mai lungă noapte,
Când, de nurii tăi, Zeiţo, încă suntem nesătui!

Că muşcăm flămânzi din tine, Preafrumoaso eşti de vină,
Când splendoarea defilează, dezgolită de ruşini!
Şi ne ameţeşti, Nebuno, cu mireasma-ţi de sulfină,
De călcăm de bună voie prin scaieţi şi mărăcini.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă, dulce vătămare...

Eşti frumoasă, Neiubito, ca un zâmbet de fecioară,
Ce îşi pleacă ochii minţii printre curioşi ce-ar vrea,
Să-ţi culeagă toată poama de pe ram în plină vară
Şi să-ţi bea virginitatea într-o ceaşcă de cafea.

Fluturi poalele în falduri, ce se mlădie alene
Pe-un picior cu talpa goală, mirosind a ruginiu,
Faci cu ochiul pohtei noastre, tremurând viclean din gene,
Amăgindu-ne cu toane de un roşu vişiniu.

Şi ce mov ne-mbie gura să muşcăm din fructe coapte,
Ce te-mbracă pentru nuntă. Ce aromă de gutui,
Ne învăluie trezirea, după cea mai lungă noapte,
Când, de nurii tăi, Zeiţo, încă suntem nesătui!

Că muşcăm flămânzi din tine, Preafrumoaso eşti de vină,
Când splendoarea defilează, dezgolită de ruşini!
Şi ne ameţeşti, Nebuno, cu mireasma-ţi de sulfină,
De călcăm de bună voie prin scaieţi şi mărăcini.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul, ca o vină

Mă amendează cititorii, că scriu mereu pe-aceeaşi temă-
Poeţii nu au cincinaluri şi nici, când scriu, vreo stratagemă.
Îngenuncheaţi primesc cuvântul, aşa cum vine de neunde
Şi versul, cu sfială sfântă, de ochii lumii se ascunde.

Tu, cititorule, primeşte-l şi dezgoleşte-l de pudoare
Şi nu-l huli că-i melacolic şi că tristeţea lumii-l doare!
El doar aduce la lumină o frământare de o clipă,
Tu să n-arunci cu pietre-n zborul sau în rănita lui aripă!

Şi de te-ai plictisit de lacrimi, condamnă toamnele la moarte,
Sau, la hotare, fă doar verii şi primăverii paşapoarte!
Atunci vei vitregi pământul de hibernări vindecătoare
Şi-ţi va ofta albul ninsorii, gonit în zi de sărbătoare.

Iar tu vei mai purta pe umeri înc-un păcat. Muza nu vine
Înveşmântată la comandă, în ce te-ar încânta pe tine.
Ea e magie trecătoare, valsând pe muzică astrală
Şi tu, un muritor, o, Doamne, vrei să-i ceri Muzei socoteală?

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Războiul sexelor" de Valentin David

Concluzia? Cred că o ştii prea bine:
Să nu te pui cu mine, măi bărbate!
Că ai văzut, că este vai de tine
Şi eşti nimic, făr-a ta jumătate.

M-ai supărat cumplit, cum faci de-o vreme,
Că stai mai mult în cârciumă şi-acasă,
Când vii, în zori, te-apuci de scris poeme
Şi să te cert inima nu mă lasă.

Aşa că mi-am luat traista-n spinare
Şi am plecat la mama, la Brăila.
Deşi dorul de casă rău mă doare,
De tine, nu vreau să m-apuce mila.

Te chinuieşti şi ai coşmaruri dese?
Ce bine-mi pare şi mă rog la Domnul,
Vinovăţia crunt să te apese
Şi să îţi fugă liniştea şi somnul.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce doare, când iubirea...

Porţi de fier îţi cresc pe braţe şi pe ochi ţi-ai pus obloane,
O cetate-ţi este trupul, ghilotine la picioare
Stau să cadă peste îngeri, ce-au fugit de prin icoane,
Eu adun cioburi de vină şi păcate de fecioare.

Dincolo de porţi eşti singur, cu statuile de ceară,
Ţi-e cuvântu-n colivie, prizonier cu lanţuri grele.
Nu guşti nicio dimineaţă şi nu ştii ce poate-o seară
Să-ţi aducă în amurguri, de n-ai fi după zăbrele.

Îţi arunc nişte seminţe de poeme-nfometate-
Poate-or încolţi pe stânca de pe fruntea-ntunecată,
Sau poate mai ai în palmă, ori pe-aleile din spate
O silabă-n agonie, care-ar trebui salvată.

N-ai oglinzi să-ţi vezi neviaţa cum îşi bate joc de tine,
Nicio frunză nu foşneşte în tăcerea ta de gheaţă;
Sunt aici, unde pădurea se usucă de ruşine,
Când nu vrei, din seva-i verde, să mai sorbi, cum te învaţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi calc pe amintirea ta...

Îmi cântă toamna dintr-un nai, pe buzele unui bălai gutui mustind a miere
Şi muşc din poama unui rai, în care n-ai mai vrut să stai măcar pân' la-nviere.
Tot evă sunt şi-acum, c-un măr, din carnea lui de adevăr nu-i nimeni să mai guste,
Doar şerpii năpârlesc de vini într-un alai de heruvimi din raiurile-nguste.
Cu sânii plini de lapte crud, lehuză, nu te mai aud şi gândul toarce-alene,
Deasupra pruncului din flori, ce mai scânceşte uneori, cu lacrima sub gene.
În scutece de funigei, adorm pe fugă ochii mei, cum nu poţi înţelege,
E-n tine,-Adame,-un gol imens şi-o nepăsare fără sens, deşi ai rang de rege.
Eu am din tine tot ce-am vrut şi nu mi-e teamă că sub cnut, îmi va slăbi puterea;
Vei încerca să vii cândva, s-atingi un rest din carnea ta, dar vei gusta durerea.
Şi-am să te-ngenunchez. Umil, vei vrea în ochii de copil să îţi găseşti iertarea,
Dar nu-ţi voi arăta nimic, te voi primi ca inamic, întunecându-ţi zarea.
Îmi cântă toamna ca şi-atunci, când rănile mi-erau adânci şi nu-ţi păsa că sânger,
Dar, nu te vreau în toamna mea şi calc pe amintirea ta, c-un pas uşor de înger...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi calc pe amintirea ta...

Îmi cântă toamna dintr-un nai, pe buzele unui bălai gutui mustind a miere
Şi muşc din poama unui rai, în care n-ai mai vrut să stai măcar pân' la-nviere.
Tot evă sunt şi-acum, c-un măr, din carnea lui de adevăr nu-i nimeni să mai guste,
Doar şerpii năpârlesc de vini într-un alai de heruvimi din raiurile-nguste.

Cu sânii plini de lapte crud, lehuză, nu te mai aud şi gândul toarce-alene,
Deasupra pruncului din flori, ce mai scânceşte uneori, cu lacrima sub gene.
În scutece de funigei, adorm pe fugă ochii mei, cum nu poţi înţelege,
E-n tine,-Adame,-un gol imens şi-o nepăsare fără sens, deşi ai rang de rege.

Eu am din tine tot ce-am vrut şi nu mi-e teamă că sub cnut, îmi va slăbi puterea;
Vei încerca să vii cândva, s-atingi un rest din carnea ta, dar vei gusta durerea.
Şi-am să te-ngenunchez. Umil, vei vrea în ochii de copil să îţi găseşti iertarea,
Dar nu-ţi voi arăta nimic, te voi primi ca inamic, întunecându-ţi zarea.

Îmi cântă toamna ca şi-atunci, când rănile mi-erau adânci şi nu-ţi păsa că sânger,
Dar, nu te vreau în toamna mea şi calc pe amintirea ta, c-un pas uşor de înger...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămas bun

Încep să-mi fac bagajul, ce grea povară-mi este!
Şi ce să iau din mine, din mine ce să las?
Voi lua-nceputul verii din ultima poveste
Şi voi lăsa doar toamna din ultimul meu pas.

În ziduri plânge gândul atâtor clipe goale,
Ce-au îngropat o viaţă în doi, ca-ntr-un altar.
Dau viaţa mea, o marfă, pe doar două parale,
Mă mut cu tot cu soartă, la margini de hotar.

Iau dormitoru-n braţe, să-i simt ultima oară
Tăcerile din vise şi ce nostalgic dor,
Din amintiri albastre, în ochii-mi se strecoară!
Şi-ţi simt, iubite, gura, muşcând seducător.

Deschid sertare pline şi le privesc străină:
De unde să încep, să mă adun din casă?
Mai pun de-o parte-un zâmbet şi mai arunc o vină,
O lacrimă suspină, ascunsă-ntr-o grimasă.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă pliez pe toane, să te am...

Tu mă descompui şi mă compui, tu mă urci în cer şi mă cobori,
Sunt a ta şi sunt a nimănui, sunt deşert şi ploaie fără nori.
Tu mă înfloreşti, mă veştejeşti, mă desfiinţezi şi mă-ntregeşti,
Azi mă uiţi şi mâine mă iubeşti, mă alungi şi iarăşi mă primeşti...

Îmi frângi visele într-un minut şi ningi peste mine-n luna mai
Ca şi cum nici nu m-ai cunoscut şi doar iarnă şi furtuni îmi dai.
Vii prin mine şi mă viforeşti, de nu-mi mai găsesc niciun poem,
Doar septembrie îl mai citeşti, şi să nu mi-l furi, încă, mă tem...

Aştept jurământ pe inelar, să te ştiu, cumva, numai al meu,
Tu îmi spui că visu-mi e-n zadar şi că totul e doar un clişeu.
Nu te ştiu decât din amintiri ale unei toamne în amurg,
Când mi-ai pus pe buze trandafiri şi de-atunci dorinţe-n mine curg...

Şi îmi eşti şi nu îmi eşti şi-aştept, ca din când în când să te aud,
Glasul tău aş vrea să îl păstrez şi în glasul meu să îl includ...
Mai visez, încă n-am obosit, că te voi privi în ochi vreodat'
Şi atunci vei şti cât te-am iubit... şi de toate tu eşti vinovat...

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi să mă strigi, pe numele tău!

Şi de mă strigi, nu mă striga pe nume
Şi nici să nu mă cauţi unde-am fost!
Eu am plecat din mine-n altă lume,
Că-n lumea mea, nu mai aveam vreun rost.

Şi de mă chemi, în lumea ta de vise
Eu n-am s-adorm decât într-un poem,
Să mă trezesc sub ploile ce mi se
Încolăcesc pe versuri care gem.

Şi de m-alegi dintre atâtea Ane,
Ce-aşteaptă o zidire-n paradis,
Să nu te-aştepţi să îţi aduc plocoane,
Că-n lumea mea, bacşişul nu-i permis.

Şi de m-aştepţi cu sufletul la gură
Eu mai întârzii, la un coafor,
Că nu se cade, ca o murătură
Să vin la tine. Şi întâmplător,

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara ta fără sfârşit...

Am strivit fără să vreau, frunză galbenă-n cădere
Cu un vers de toamnă trist,( mi-este singura avere).
Cioburi ruginii scâncesc, pe sub talpa poeziei
Într-un ritual caduc, de teama melancoliei.

Şi nelinişti îmi pătrund, până-n oase şi retină-
De-aş putea să le ascund de tăcere şi de vină!
Şi ţip eu în locul lor, vara-şi strânge trena-n grabă,
Eu vând ploi şi vânt şi nori, pe nimic, la o tarabă.

N-am cumpărători în jur, piaţa-i plină de culoare,
Tuberozele cuminţi strigă alb în gura mare,
Busuiocul spre altar se grăbeşte să ajungă,
Eu aşez pe un cântar lacrima din mâna stângă.

Şi cu dreapta mă închin, la copaci orfani de verde,
Să m-aştepte până vin, lângă ei, să mă dezmierde.
Desfrunzită de iubiri şi de nopţile cu tine,
Gust amar din amintiri, în alcovuri clandestine.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!